Peisaj mioritic şi oi la stână pe proprietatea unui român din Chitighaz - Interviu cu Petru Purpur din localitatea Chitighaz

Bucurându-se de o bătrâneţe tihnită fără lipsuri, la 76 de ani, Petru Purpur din Chitighaz poate spune cu mâna pe inimă că şi-a trăit viaţa lângă turmele de oi. Astăzi el se bucură că a transmis tradiţia mai departe nepotului său. Cu toate că are casă şi în sat, bace Petre trăieşte la sălaşul din marginea Chitighazului, unde are mai multe hectare de câmp şi unde de la vârsta de 8 ani, din timpul războiului, îşi aminteşte acum, zâmbind nostalgic, de primele drumuri pe care l-a adus tatăl său, pe lângă calea ferată, unde are şi acum sălaşul şi turma de oi de care este foarte mândru. În plin secol al tehnologiei, cu greu ai crede că la doi paşi de aglomerările urbane există oameni care trăiesc la fel ca strămoşii noştri cu zeci de ani în urmă. Chiar şi acum, când nu mai are forţa de odinioară, Petru Purpur în fiecare dimineaţă îmbrăţişează cu ochii răsăritul soarelui, câmpia care-i înconjoară căsuţa şi oiţele, care-l aşteaptă dimineaţa să le de-a de mâncare.
Până la „Sălaşul lui Purpur”, cum îl ştiu localnicii, trebuie să înfrunţi un drum destul de rău, pe lângă calea ferată, iar când te apropii de strungă, ca la orice cioban, trebuie să-ţi vină cineva în ajutor ca să te apere de câinii care latră de mama focului, hotărâţi să nu te lase să pui piciorul pe proprietatea stăpânului lor. Trebuie însă amintit că nu s-ar fi reuşit să ajungem în acest stadiu al peripeţiei noastre, dacă nu ne-ar fi adus la faţa locului un localnic, care îl cunoaşte pe baci şi a pus chezăşie pentru noi că suntem oameni de ispravă, şi anume Ştefan Ardelean, poreclit „Cioropic” la Chitighaz. Aşa că omul ne-a acceptat la el în strungă, să-l interogăm, să-l filmăm şi să-l pozăm.
– Şi mai demult au fost în hotarul Chitighazului atâtea oi?
– Au fost, dar mai mult de 100–150 de oi nu au avut. Au fost vreo 5–6 păcurari aici la noi, dar nu am văzut nici un păcurar care să fi fost gazdă. Şi vă spun şi de ce. Oaia fată primăvara, păcurarul înţarcă mieii, iar până la secerat el a muls şi o avut bani, iar pe lână au primit bani buni. Atunci avea păcurarul bani, când vindea lâna, că avea preţ. Numai că mai demult păcurarii ce câştigau vara, tot mâncau iarna. Din oi nu or prea făcut nimic, că vindeau doar oaia care nu o făcut miel, sau care nu o fost dă treabă. A fost viaţa mai grea, iarna tăiau gunoiul cu hârleţul bucăţi ca pe văiugă, îl puneau la soare şi cu acela făceau foc iarna. Ce să zic, a fost tare greu şi rău e să fii sărac.


– Bace Petre, dar mai demult cum erau românii aici la Chitighaz, mai mulţi săraci decât înstăriţi?
– Erau săraci, mai săraci cu mult decât sunt acuma. Puţini erau gazde, cei care se considerau gazde aceia aveau olecuţă de pământ. Dacă aveau vreo zece jugăre de pământ (că atunci nu erau hectare), se ţineau dă gazdă. Cine avea zece jugăre de pământ, acela nu trebuia să meargă la maşină, la altul la cules, nu trebuia să fie sluga nimănui. Dar omul sărac a fost deştept, el a trebuit să se gândească tot timpul cum să facă să aibă el şi familia ce mânca, însă cel care o fost gazdă o avut ce să „dămice” în lapte. Să ştiţi că au fost vremuri când a fost chiar rău, rău…
– De când trăiţi aici la sălaj?
– Eu am fost de 8 ani, când am venit aici. În 1935 m-am născut şi de la 8 ani m-a adus tata pe jos pe lângă drumul de fier în vremea bătăii. Aici m-am simţit întotdeauna bine, dar niciodată nu m-am zbătut să fac avere, sunt mulţumit doar să am eu şi familia mea tot ce-mi trebuie.
– Când aveţi mai mult lucru la oi? Cum se face că aici în Ungaria nu mulgeţi oile şi nu faceţi brânză, căci în România asta e baza oieritului…
– La mine tot timpul e de lucru. Vă daţi seama când sunt câte 400 de oi şi fată toate, ce am eu aici de făcut. Oile cu miei trebuiesc puse 2–3 săptămâni separat. Am aproximativ 11 berbeci, pentru că la 50 de oi ar cam trebui un berbec. Cu mieii mici nu ai mult de lucru. Dacă oile sunt adăpate şi au mâncare bună, atunci au şi lapte pentru miei şi nu am multă bătaie de cap cu ei. Mieii îmi sunt tare dragi. Când am la câte 50–100 de miei înţărcaţi îi separ, le dau mâncare bună, îi îngraş şi după aceea îi pot vinde, vine camionul după ei şi-i încărcăm. Şi de ce nu ne ocupăm noi cu mulsul oilor? Pentru că e foarte multă muncă şi nu merită. Trebuie mulse oile, trebuie să am ciobani care să mă ajute, trebuie făcută brânza, dusă la piaţă, iar cei care mulg oile înţarcă repede mieii şi nu se fac frumoşi. Aici nu merită să-ţi faci atâta de lucru, pentru că primesc câte 18–20 de mii pe un miel, ajunge mai mult decât oaia în sine. Şi la mine tot timpul sunt berbecii între ele, oile fată de două sau chiar de trei ori la an.
– Nu-i cam mult lucru acesta la un om de peste 70 de ani?
– E mult, dar îmi place ceea ce fac. Dacă-i place la om ce face, tare mare putere poate avea. Am aici şi un ajutor, iar nepotul vine să-mi ajute la iarbă, la fân, la adunat, astea sunt mai grele. Eu urc în tractor şi atâta fac până pot, nimeni nu-mi porunceşte cât să fac. Cum va fi nu ştiu, dar nu mai am tare mult. Însă o să sporesc oile astea, pe care le mai am. Am avut eu mai multe oi, dar acuma am cam 260 şi vreau anul acesta să las cam 150 de mieluţe şi anul viitor iar o să las, pentru că nepotului tare-i place aici şi îl pasionează oieritul, numai că el lucrează şi la pământ, îl ajută pe tatăl său. Cel mai greu e iarna, când trebuie să car mâncarea pentru o săptămână, să aştern la oi, după aceea nu e uşor nici în perioada fătatului, când trebuie să fiu atent la ele, să le separ, etc.
– Ziceaţi că aveţi cam 260 de oi şi că pentru nepot vreţi să le înmulţiţi. Doar pentru nepot doriţi să aveţi mai multe oi?
– Ştiţi cum e? Am 76 de ani, dar nu mă simt deloc bătrân, numai că mă dor picioarele. Oile astea sunt viaţa mea şi mă bucur că la nepot îi place aici. Eu sunt om bătrân şi slăbănog, dar vă spun cum e, poate mă luaţi în glumă: când mă scol îs tare rău, mă dor toate din cap până-n picioare. După ce îmi beau dimineaţa cafeaua, apoi îmi revin un pic, ies afară şi când privesc oiţele, m-ajunge adierea vântului, privesc răsăritul soarelui, şi atunci nu mai vreau nimic. Pentru mine această privelişte e viaţa mea. Soţia Florica stă şi aici, şi la casa din sat, dar mie aici îmi place.
– Dacă v-am pune banii pe masă şi am dori să vă cumpărăm toate oile ca să vă puteţi odihni, le-aţi da?
– Doamne fereşte! Îmi sunt tare dragi, iar banii se duc, dar oile îmi fac bani. Nu le dau pentru nimic în lume. Pe mine de-aici m-or duce la morminte, de la sălaşul meu.
T.B.–A.B.

Comentarii