„Poveştile caselor”, prima noastră carte lansată la Bucureşti

Săptămâna trecută a avut loc un eveniment inedit la Bucureşti. Inedit, pentru noi, românii din Ungaria. Joi, 17 noiembrie 2011, a fost lansată prima carte a unui român din Ungaria în capitala României. Greutatea evenimentului a fost asigurată şi de faptul că volumul în cauză – fiind vorba despre albumul „Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta” de dr. Maria Berényi – a fost lansat la Biblioteca Academiei Române.

La eveniment au luat parte academicieni, directori şi colaboratori ştiinţifici ai mai multor instituţii ale Academiei, secretarul de stat Bogdan Aurescu şi alţi colaboratori ai Ministerului Afacerilor Externe şi Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, dar şi membri ai organizaţiilor macedoromâne din România. La lansarea cărţii au luat cuvântul: Acad. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, dr. Radu Cosma, director la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, doamna Ireny Comaroschi, fost ambasador al României la Budapesta, care a sprijinit foarte mult apariţia acestui album, şi prof. dr. Cornel Sigmirean, director al Institutului de cercetări socio-umane „Gheorghe Şincai” al Academiei Române – Târgu-Mureş.


După întoarcerea sa acasă de la Bucureşti, directoarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, Maria Berényi, a împărtăşit cu noi experienţele pe care le-a trăit în Capitala României (acestea le veţi putea citi într-un interviu publicat într-un număr viitor) şi ne-a pus la dispoziţie discursul său rostit la Academia Română, cu ocazia lansării albumului „Poveştile caselor”. Redăm în întregime mai jos textul acestui discurs.
*
„Permiteţi-mi să încep prin a-mi exprima, cu multă emoţie, sincera recunoştinţă pentru această zi, în care o carte despre români din Ungaria, scrisă de un român din Ungaria şi apărută în Ungaria, e lansată în cadrul celui mai înalt for al ştiinţei şi culturii româneşti. Academia Română, la începuturile sale, în 1866, conform dorinţei fondatorilor, e concepută ca instituţie academică a tuturor românilor, Societatea Literară Română a chemat în rândurile sale, 21 de membri fondatori din toate provinciile şi spaţiile româneşti. După aprecierile unor oameni de seamă ai timpului (C.I. Istrati, L. Mrazec), „prin însuşi actul său de fondaţiune şi constituire, Academia cuprindea, de la început, pe reprezentanţii gândirii şi graiului românesc, tot ce România avea pe atunci mai ales şi mai nobil. Toate ţinuturile aveau solii lor în acest for al culturii integrale româneşti. Deopotrivă, erau reprezentate atât Principatele, de curând unite, cât şi Ardealul şi Banatul, şi Bucovina, şi Basarabia, şi aromânii”. Printre fondatori erau George Mocioni şi Vincentiu Babeş din Banat, dar care locuiau la Budapesta, precum şi unul dintre cei doi macedoromâni fondatori, şi anume Dimitrie Cozacovici, a locuit şi el timp îndelungat în capitala Ungariei. Aceşti fondatori ai Academiei Române şi familiile acestora sunt incluşi în acest album care a fost prezentat Dumneavoastră. Ca un membru al comunităţii româneşti din Ungaria, mă simt onorată să fiu aici. Mulţumesc Academiei Române, Ministerului Afacerilor Externe şi Departamentului Pentru Românii de Pretutindeni că au organizat această lansare de carte. Mă bucură faptul că prin acest album am avut posibilitatea să vă aduc o Budapestă românească la Bucureşti.
Îmi revine deosebita cinste de a prezenta în faţa Domniilor Voastre etapele scrierii acestui album, care vă invită la o excursie mai puţin obişnuită prin Budapesta, pentru a depista acele urme care dovedesc existenţa culturală a românilor în capitala ungară.
În urmă cu doi ani, la solicitarea lui Tiberiu Boca, redactorul emisiunii româneşti Ecranul Nostru, am scris un scenariu pentru un film, care s-a şi realizat, fiind intitulat Poveştile caselor. Documentarul a fost proiectat la al 6-lea Festival de Filme ale Minorităţilor din Ungaria în anul 2010 şi în emisiunile televiziunii maghiare Ecranul nostru şi EgyüttÎmpreună.
Ideea si sugestia editării unui album trilingv a venit din partea doamnei Ireny Comaroschi, Ambasadorul României la Budapesta în perioada 2005–2011. De la bun început am simţit dragostea şi respectul unui diplomat român pentru istoria poporului său şi rolul acestuia în prezervarea limbii şi culturii comunităţilor româneşti din ţările în care se află în misiune. Excelenţa Sa a dorit să ofere cititorilor acestui album un omagiu dedicat convieţuirii în acelaşi spaţiu a mai multor culturi, între care la loc de cinste se numără cultura română, dar şi să îi aducă în atenţie pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta, lăsând în urma lor ctitorii de seamă şi poveşti de viaţă demne de a fi auzite şi urmate. Dorinţa Domniei Sale era să apară un album monografic accesibil pentru oamenii de rând, pentru turiştii români care vizitează Budapesta.
Am încercat a structura albumul ca pe un ghid turistic, ce ne poartă prin cartierele şi pe străzile Budapestei de azi. Am încercat să-l opresc pe cititor, pe drumeţ, în faţa unor case, făcând acestea să-şi spună poveştile proprii, ale lor şi ale timpurilor pe care le-au străbătut, să ne conducă în trecut, cu unul sau două secole în urmă. Astfel, prin descrierile în română, engleză şi maghiară, pe aceeaşi pagină, curge istoria unei Budapeste româneşti şi aromâneşti, o istorie aproape necunoscută sau, mai bine zis, neconştientizată până acum. Nume de personalităţi culturale şi politice, familii nobiliare, mecenaţi, intelectuali – care pentru urechile deprinse cu o anumită mentalitate, sunt nume ungureşti – sunt decodate, istoricul familiilor este reformulat, repus într-un anumit context istoric. Ajungem, astfel, într-o Budapestă locuită de un conglomerat etnic, din care fac parte şi multe familii române şi macedoromâne.
Acest volum, aşadar, a apărut sub înaltul patronaj şi cu o prefaţă minunată a excelenţei sale Ireny Comaroschi, care, în cei şase ani de misiune diplomatică în Ungaria, a venit de nenumărate ori în întâmpinarea comunităţii româneşti pe care a înţeles-o şi sprijinit-o. Doamna ambasador mi-a fost şi mie de ajutor în realizarea acestui volum, îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare. A făcut tot posibilul ca această carte să apară în formă tipografică excelentă. A căutat şi a găsit sponsori generoşi. Şi pe această cale le mulţumesc din suflet pentru ajutorul oferit.
În ajutorul meu la realizarea acestui album au venit Emilia Martin, în calitate de redactor, Mihaela Bucin şi Tiberiu Herdean ca lectori, Vajna Tünde, Ana Scarlat, Barna Bucin şi Vlad Marinescu ca traducători şi, nu în ultimul rând, tânăra artistă Emilia Nagy, care îi dă volumului o formă artistică impecabilă. Multe mulţumiri le adresez şi lor.
Scopul acestui album este de a face cunoscută lumii imensa contribuţie pe care membrii neamului de macedoromâni şi urmaşii lor români au adus-o atât la reedificarea Imperiul Habsburgic, implicit a Regatului Maghiar după devastările otomane, cât şi la susţinerea şi subvenţionarea vieţii culturale a românilor de aici, într-o perioadă determinată de trezirea lor naţională, de închegare într-o naţionalitate şi, cu ceva mai târziu, în naţiune culturală. Aş sublinia aici importanţa deosebită pe care a avut-o, în Epoca Luminilor, Şcoala Ardeleană, prin rolul ei hotărâtor în trezirea la conştiinţă naţională a românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor, fără de care acest proces ar fi fost mult mai îndelungat. La acea dată, în a doua jumătate a secolului al 18-lea şi prima parte a secolului al 19-lea, Imperiul Habsburgic, prin poziţia sa favorabilă în centrul Europei, prin structura sa politică determinată de prosperitate economică şi culturală, oferea o zonă optimă pentru valorificarea iscusinţei de comercianţi şi oameni de afaceri care erau macedoromânii. S-au descurcat însă cu dibăcie nu numai în lumea mercantilă a comerţului ci şi în lumea adoptivă poliglotă şi multiculturală, după cum au excelat şi în cultivarea ştiinţei şi a artelor. Lupta lor pentru supravieţuire era alimentată de mentalitatea lor tolerantă faţă de alteritate, ca şi de isteţimea cu care au ştiut să se integreze şi să coabiteze cu o mulţime de entităţi naţionale, rezistând timp îndelungat fără să o abandoneze pe cea proprie. Ba mai mult, din macedoromâni sau aromâni s-au ivit apoi români cu o puternică conştiinţă naţională.
Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu şlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei, pânzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţarii) erau denumiţi cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei înşişi se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi era oraşul Pesta.
Românii ortodocşi sunt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea puternică a macedoromânilor. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioşi şi cumpătaţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinând prăvălii în toate punctele frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din centrul Pestei aparţineau acestei comunităţi. Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spaţii comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case, iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici şi Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei.
Prin intermediul primelor instituţii create de macedoromâni şi români în deceniile de început de secol al 19-lea, s-au manifestat aceleaşi tendinţe clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dezvoltare a limbii şi a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri. Macedoromânii şi românii din Budapesta au contribuit de asemenea la crearea sistemului instituţional al naţiunii majoritare, la unele realizări de anvergură ale epocii. Buda şi Pesta au devenit adevărate centre ale culturii şi vieţii publice româneşti.
Nenumărate clădiri budapestane păstrează şi astăzi amintirea unei înfloritoare existenţe româneşti, purtată cu demnitate şi mândrie de iluştrii oameni care, odinioară, le-au ridicat, le-au locuit.
E adevărat, aproape nicio tablă memorială, niciun indiciu scris nu informează despre poveştile, trecutului românesc al Budapestei, pe care le-am amintit acum sumar.
Însă clădirile rămân, prin vremuri, dovada de netăgăduit că, în capitala ungară, a existat până la începutul secolului trecut, o comunitate alcătuită din oameni energici şi inventivi, mânaţi de necruţătoarea istorie, din locurile lor natale ale Balcanilor şi ale altor spaţii, spre plaiurile ungureşti de pe malurile Dunării, pe care şi-au pus amprenta oferindu-le culoare, strălucire – căci Omul sfinţeşte locul. Macedoromânii si românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei, căci au fost avuţi, generoşi şi uniţi.
Astăzi, comunitatea aromânilor, macedoromânilor din Ungaria mai poate fi întâlnită într-un singur loc: în cimitire. Asimilarea nemiloasă şi-a spus cuvântul, aşa cum o face mai departe în rândurile comunităţii românilor din Ungaria de azi.
Fie ca ceea ce s-a întâmplat azi la Academia Română din Bucureşti să fie un omagiu pentru macedoromânii din istoria Ungariei şi pentru românii care mai luptă încă să nu devină prea devreme, doar istorie!”


Comentarii