Prietenii mei români nu mai sărbătoresc deloc Dragobetele, cei mai mulţi tineri sărbătorind numai ziua de Sfântul Valentin, pe 14 februarie. După cum am văzut eu în anii de studenţie în România, Dragobetele nu se mai practică, mulţi din tinerii de azi nici nu prea ştiu ce este această tradiţie. Dar pentru a reînvia esenţa acestei frumoase tradiţii româneşti, am hotărât să adun câteva informaţii pentru tinerii români din Ungaria.
Aşa cum şi Wikipedia ne arată, sărbătoarea de Dragobete este o sărbătoare cu rădăcini slave, o sărbătoare tipic românească, considerată echivalentul sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin. Este o sărbătoare a iubirii, celebrată pe 24 februarie. Numele de Dragobete se asociază cu un personaj din mitologia populară românească. Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia, o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un tânăr frumos şi nemuritor, care umblă în lume dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi.
A fost prezentat ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet. De ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile ei, dar reprezintă de asemenea şi un simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. 24 februarie semnala trecerea la anotimpul de primăvară. Această sărbătoare marca revigorarea omului şi a naturii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii. Astfel, de Dragobete, fetele si băieţii care formez un cuplu se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se „logodesc” în această zi. Motivaţia preluării obiceiului păsărilor era profundă, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor. Despre „păsările” neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân singure şi fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor. Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an, iar dacă în această zi o fată nu s-a întâlnit, n-a vorbit cu vreun băiat, se credea că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. Exista o serie de obiceiuri în zona rurală legate de Dragobete. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi, dacă timpul era frumos, plecau să caute prin păduri primele flori de primăvară. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta, acesta fiind un prilej pentru a-şi afişa dragostea în faţa comunităţii. De aici provine expresia „Dragobetele sărută fetele!” Sărutul acesta semnifica logodna simbolică a celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult. Dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă „să facă de Dragobete”, să lege prietenii. Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi creţau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă ultimele rămăşiţe de zăpadă, cunoscută drept „zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare, era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. În anumite sate uitate ale României, din pământ se scoteau rădăcini de spânz, pe care oamenii le foloseau ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli. Bărbaţii nu aveau voie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.
Obiceiurile şi tradiţiile străvechi legate de această sărbătoare s-au modificat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Azi numai în câteva sate se mai practică Dragobetele din an în an. Locul lui a fost luat treptat de Sfântul Valentin, importat din lumea occidentală, care după părerea multor tineri este o campanie mizerabilă promovată de mass-media, o ocazie să cumperi şi să dăruieşti o multitudine de obiecte fără sens, dar mai ales fără un fond real, o campanie în care cad pradă din ce în ce mai mulţi tineri. E evident că s-a pierdut din semnificaţia primordială a acestei sărbători în timp, totuşi, e liniştitor faptul că mai sunt tineri, care au dragoste faţă de tradiţiile autohtone, tineri care ştiu că dragostea este, de fapt, o permanentă sărbătoare.
Maria Petruşan (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, masterat Studii culturale britanice, anul II)
Comentarii
Trimiteți un comentariu