Doi bani sparţi…

Am întâlnit trei expresii – două în română şi corespondentul lor în maghiară – care se referă, toate, la nişte monede vechi. Expresia maghiară sună astfel: „Nem ér egy lyukas garast sem!” (Nu face nici cât un gros găurit!). Grosul a fost o monedă groasă, din argint, apărută în Cehia secolului al XII-lea. S-a răspândit pe o arie largă, a avut o viaţă lungă pe parcursul Evului Mediu. Groşi de argint a emis, de exemplu, în secolul al XV-lea şi Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare. Cu timpul, grosul s-a devalorizat, şi-a pierdut puterea de cumpărare, fiind înlocuit cu alte monede.

Se pare că monedele mici, găurite, au apărut pentru prima oară în China, cu multe sute de ani în urmă şi aveau această formă pentru a putea fi înşirate pe aţă, ca să nu fie pierdute. Monede găurite au existat în multe ţări europene, toate aveau o valoare mică. Nu e greu de înţeles de ce oamenii le-au preferat pentru a exprima lipsa de valoare, de importanţă. Deci grosul găurit din zicala maghiară „ieftin, fără importanţă”. Cred că în expresia de la Micherechi – „Nu ajunje nici doi bani sparţi!” – este vorba despre astfel de monede găurite, care au circulat şi în Transilvania şi Ungaria. De altfel, în ungureşte a existat şi expresia „Még egy lyukas 20-fillérest sem ér!" (Nu face nici cât 20 de fileri găuriţi!). Aceasta se referă la moneda de 20 de fileri, cu un orificiu la mijloc, ce a circulat în Ungaria în prima jumătate a secolului al XX-lea, dar şi în anii 1950 exista încă o monedă găurită, de 2 fileri. Probabil aceştia sunt „banii sparţi” despre care aminteşte zicala micherecheană. 


La românii de dincolo de munţi, expresia are forma: „Nu face nici cât o para chioară!” Însă, aici lucrurile sunt mai complicate. Şi iată de ce:
Adjectivul chior (chioară, chiori, chioare) înseamnă care vede numai cu un ochi; căruia îi lipseşte un ochi, care nu vede bine. Vine din cuvântul turcesc kör, care înseamnă acelaşi lucru. Termenul chior nu a circulat în Transilvania, el nu este cunoscut nici la românii din Ungaria. 


Paraua a fost o monedă cu largă circulaţie în estul Europei şi în Balcani, introdusă, probabil de turci. Cuvintele parale, parai – sunt şi azi adesea prezente în lexicul românilor (vezi şi numele formaţiei de muzică veche Trei parale). Paraua apare adesea în literatura română, de exemplu în scrierea lui Vasile Alecsandri, „Istoria unui galben”, unde stă de vorbă cu un ban de aur, care îi spune: „Dar, mă mir de stăpânul meu cum de a uitat cine sunt eu şi m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât eşti de ştearsă şi de ticăloasă!”. Paraua găurită, de mică valoare, a fost numită para chioară. Poate fiindcă orificiul din mijloc pare a fi locul unui ochi care a fost scos.


Este, însă, în română, încă o expresie: „apă chioară”. Se spune despre o băutură prea diluată (Vinul ăsta e apă chioară!) sau în expresii negative ca: Nu mi-a dat nici apă chioară! Ar fi greu de explicat de ce apa nu vede bine! Dar acest chioară nu se referă la ochii apei, ci a primit această formă prin analogie cu termenul de origine turcească chior. În acest caz, însă, este vorba despre termenul de origine latină (neologismul) „clară”, devenit încă în româna foarte veche chiară. Această vorbă e binecunoscută şi la românii din Ungaria, cu pronunţia „t’iară”: „T’iară că viniţ la noi?” adică „Adevărat, curat, limpede, clar că veniţi la noi”. Deci, apă chioară a fost la origine apă chiară, adică apă curată, clară, limpede.
Iată cum apare expresia „apă chioară” într-o scriere a lui Mihail Sadoveanu, „Halima”:
„Am nevastă, lucru rău/ Aş ţipa-o-ntr-un părău/ Că-i balcâza şi urâtă/ Şi posomorâtă./ Când s-aşează la cişmea/ Usucă iarba sub ea./ Dacă-aş fi în seama ei/ Mi-ar da ciulama de tei/ Şi friptură de negară/ Ş-un butoi de apă chioară…”
Mulţumiri micherecheanului care mi-a atras atenţia asupra expresiei, fără el, teoria aceasta… nu ajungea nici doi bani sparţi!
conf. dr. Mihaela Bucin

Comentarii