Liviu Rebreanu la Academia Militară din Budapesta

Lui Liviu Rebreanu i-ar fi plăcut să urmeze medicina, dar lipsurile pecuniare ale familiei îi dădeau posibilitatea să aleagă doar între două variante, armata sau preoţia, adică acele facultăţi care ofereau burse. Pentru că deja făcuse un liceu militar, la Sopron, era firesc să continue studiile la Academia Militară „Ludovika” (latinizat, „Ludoviceum”), din Budapesta, în perioada 1903–1906.
La capătul primului semestru din anul I se situează pe locul 3, pentru ca, la sfârşitul anului şcolar, să ajungă premiant cu „distincţia de eminent”. Apoi va ceda această poziţie, având din ce în ce mai multe preocupări, fie în afara zidurilor şcolii, interesat de viaţa artistică a Budapestei, mai ales de cea teatrală, fie în internat, refugiindu-se cu nesaţ în lecturi.

S-a format mai ales sub influenţa literaturii germane, prin intermediul căreia a cunoscut de fapt şi marile realizări artistice ale scriitorilor din alte ţări. A.W. Schlegel afirmă cu admiraţie că germanii sunt „cosmopoliţii” culturii europene, traducând imediat tot ce apărea semnificativ în Franţa sau în alte literaturi. De exemplu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Germania, Emil Zola era mai apreciat şi mai citit decât Theodor Fontane, cel mai de seamă prozator al lor din epoca respectivă.
Criticii germani recunosc aproape în unanimitate că relativa rămânere în urmă a romanului realist din ţara lor faţă de cel european se datorează, în bună măsură, dominaţiei încă foarte puternice a concepţiei estetice hegeliene. Cărţile din biblioteca lui Liviu Rebreanu stau mărturie că şi el era familiarizat cu scrierile esteticianului german, chiar influenţat de acesta când afirmă, de pildă, că literatura este o creaţie în absolut sau când îşi exprimă credinţa că o operă literară trebuie să fie de o rotunjime perfectă. Tocmai acest fapt l-a remarcat G. Călinescu mai târziu, referindu-se la romanul „Ion”: „Norocul a făcut ca această operă să iasă atât de rotundă, încât să dea impresia perfecţiunii”.
Operele dramatice obişnuia să le scrie în germană, iar proza cu contese şi prinţi, în maghiară.
Profesorul Sámuel Domokos apreciază că, din literatura maghiară, modelul lui Mikszáth Kálmán a exercitat o oarecare înrâurire asupra scriitorului român.
După încercările literare din liceu, tânărul Oliver Rebrán e tot mai prolific în timpul studenţiei, după cum însuşi îi va mărturisi mai târziu lui Tudor Muşatescu: „Scriam diverse schiţe, povestiri şi nuvele, în genul romanelor-foileton, cu conţi, bandiţi, marchize şi poeţi. Treptat am început să mă gândesc la publicare. Şi într-o bună zi, sub un pseudonim unguresc, am trimes un fel de povestire unei reviste ungureşti de la Budapesta. După câtva timp, bucata a apărut…”
Acest debut în limba maghiară se încadrează temporal în ultimul an de studiu la liceul din Sopron, deci cu 4–5 ani înaintea debutului din presa românească cu schiţa Codrea.
Încercările literare au continuat, chiar cu frenezie, pe parcursul celor trei ani de studii la „Ludovika”, fiind atras mai ales de teatru. A scris vreo 50 de piese, cu subiecte diverse, mai ales drame sumbre şi sociale, pe care le prezenta directorilor de teatru din Budapesta, fără vreun succes. Se împrietenise în acea perioadă cu o actriţă, pe care, în întâlnirile intime, o punea să joace obsesiv roluri scrise de el.
Se pare că n-a lipsit mult să avem un scriitor maghiar, Oliver Rebrán, în istoria literaturii! Dar despre regăsirea identităţii sale româneşti vom vorbi într-unul din articolele următoare.
Maria Gavra, lector de limba română

Comentarii