Gastronomia nu cunoaşte – şi nu a cunoscut – graniţe teritoriale. Şi,
odată cu mâncărurile care au trecut de la un popor la altul, au trecut dintr-o
limbă în alta şi cuvintele care le denumesc. Acest itinerar lexico-gastronomic
cu greu mai poate fi refăcut. Mă opresc la câţiva termeni culinari, comuni
limbilor română şi maghiară, pe care îi folosim, în limbă şi în meniu, şi
astăzi: plăcintă, pită, pogace şi mălai.
Cuvântul palacsinta – e atestat în maghiară din anul 1577,
într-un important document al istoriei limbii maghiare, Glossa de la Cluj
(Kolozsvári Glossza). Acest fel de mâncare este amintit însă încă din 160 î.Cr., istoricul roman Marcus Porcius Cato (Cato
cel Bătrân) a scris în tratatul său De agri cultura despre populara „placenta“
cu brânză care era oferită ca jertfă zeilor.
Plăcinta romană se cocea pe o
piatră sau pe un platou de metal, încinse în foc. Prima descriere a reţetei
ungureşti se află într-o carte de bucate alcătuită de bucătarului curţii
princiare a Transilvaniei. În limba maghiară, cuvântul este împrumutat în mod
cert din română, însă cele două preparate culinare nu mai sunt identice. În
limba română, palacsinta este denumită clătită. Clătită
este un adjectiv, de aceea mă gândesc că, iniţial, e posibil să se fi numit
„plăcintă clătită” – dacă ne gândim la modul în care se mişcă aluatul în tigaie,
deasupra focului. Şi fiindcă veni vorba de tigaie, mai amintesc aici că grecii
cunosc şi ei acest tip de plăcintă, încă din antichitate. Dacă ar fi să
traducem denumirea grecească a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru că atenienii
îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind
derivate ale cuvântului „tegano”, care desemna tigaia de prăjit). De menţionat
că la românii din Ungaria, „plăcintă” denumeşte prăjiturile, în general, dar mă
întristează că, în ultimul timp, am auzit la Micherechi pluralul „plăcinturi”
(specific genului neutru al substantivelor), în loc de plăcinte.
Cât despre zicala care începe cu „La plăcinte, înainte…” şi care este o
descriere pentru omul leneş şi laş, ea a rămas în memoria colectivă românească
datorită poveştii lui Ion Creangă, Harap Alb:
„Cum văd eu, frate-meu se poate
culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa
lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:
La plăcinte, înainte
Şi la război, înapoi.”
conf. dr. Mihaela Bucin
Comentarii
Trimiteți un comentariu