Care are putere mai mare într-o icoană, numele inscripţionat sau chipul
zugrăvit? Care este mai responsabil de consacrarea unei icoane?
Multe medii ecleziale consideră în mod eronat că înscrierea pe aurul
icoanei a numelui celui zugrăvit reprezintă un act indispensabil pentru ca acea
icoană să fie recunoscută ca fiind a acelei persoane. Şi, totuşi, numele lui
Hristos şi a sfinţilor Săi nu răspunde nici de cât şi nici de cum le seamănă
acestora chipurile din icoane, nici de calitatea acestor asemănări. Hristos
trebuie clar şi imediat recunoscut în icoane după evidenţa pe care o oferă
asemănarea lucrată de iconar, iniţialele Lui majuscule nefăcând decât să
sporească „energetic” o sfinţenie deja existentă în asemănarea care-I
găzduieşte dumnezeiasca prezenţă. În icoană, numele este cel care îl poate chema pe Hristos, dar numai chipul îl poate aduce.
Unii clerici şi unii credincioşi consideră că nu trebuie dată o atenţie
exagerată asemănării chipului iconic cu prototipul, lăsând identificarea
sfântului din icoană în seama numelui înscris, ca şi cum numelui i-ar sta în
putere să acorde dispensă asemănării chipului iconic cu modelul: fie că seamănă
cu Sfântul Pavel, fie că nu, dacă pe icoană îi este înscris numele, icoana este
a Apostolului Neamurilor, nu a altcuiva! Şi totuşi, pare-se că fără asemănarea
cu sfântul n-ar exista „picior de sfânt” în icoană. Potrivit Sfântului Teodor
Studitul, chipul celui zugrăvit, prezenţa lui reală, nu sălăşluiesc decât în asemănare, iar Sfântul Gherman,
Patriarhul Constantinopolului, ne asigură că pe lemnul unei icoane, de pe care
timpul, vântul sau ploaia au şters asemănarea chipului cu prototipul, se poate
liniştit tăia ceapă! O icoană în care numele este indescifrabil, dar asemănarea
cu prototipul este redată fără cusur, se dovedeşte salvată duhovniceşte,
păstrându-şi sfinţenia şi puterea sfinţitoare. Se înşală sau se îndoieşte
cineva asupra identităţii faimosului Pantocrator zugrăvit de Rubliov, păstrat
ca prin minune pe o icoană aproape complet deteriorată de trecerea timpului, de
pe care numele s-a şters demult? Oare dumnezeiasca privire poate aparţine
altcuiva decât lui Hristos?
În schimb, o reprezentare în care numele sfântului este perfect descifrabil,
dar asemănarea este complet ştearsă, îşi pierde statutul de icoană. Parafrazând
un binecunoscut adagiu al aceluiaşi Sfânt Teodor Studitul, putem zice că dacă
într-o icoană ar fi suficientă prezenţa numelui, Hristos s-ar fi întrupat
într-o inscripţie iar noi, de atunci şi până astăzi, n-am fi făcut decât să o
rescriem cât mai idolatru şi mai îngrijit pe aurul icoanelor, închinându-ne
de-a lungul secolelor sfintei caligrafii…
Tăria numelui, oralitatea lui nu s-au putut substitui niciodată puterii
chipului dogmatic zugrăvit: tăria numelui
cheamă, puterea chipului aduce.
Credinţa învăţată ne somează să distingem util tăria, de putere, chemarea, de invocare, capacitatea numelui strigat, de capacitatea chipului
zugrăvit. Chiar dacă oricare icoană a Domnului adună toate cuvintele Lui,
aşadar şi numele, chipul Lui rămâne mai cuprinzător decât înţelesurile şi puterea
acestor cuvinte, fiind „şi putere şi viaţă”. Prin puterea chipului zugrăvit,
Hristos poate deveni efectiv prezent, prin tăria numelui doar ne aude,
intervenind prompt prin sfinţii şi îngerii Săi, prin tăria divină a cuvântului
dar fără să vină El Însuşi; procedează prin cuvânt, cum i-a cerut sutaşul, când
l-a rugat să-i vindece sluga. (cf.Mat. 8,5–13; Luc. 7, 2–10)
Oricât de înalt înduhovnicită ar fi rugăciunea neîncetată a numelui lui
Hristos, aceasta se bizuie şi ea pe icoana Domnului, fiindcă îşi trage tăria
din chipul lui Hristos întrupat, din Arătarea iconică a Celei de a Doua
Persoane a Sfintei Treimi.
Numele este tare, Chipul este putere.
Fondul de aur mai este numit şi văzduhul icoanei, firmament strălucitor pe care
aureolele sfinţilor luminează ca nişte sori. Fiind tării, numele lui Hristos,
al Maicii Sale, ale sfinţilor Săi şi ale sfinţilor Săi îngeri sunt întotdeauna
înscrise de iconar în partea de sus a imaginii, lângă aureole, ca astre pe
cerul icoanei.
Indiferenţa contemporană a multor sinaxe de credincioşi şi a multor clerici
faţă de asemănarea chipului din icoană face ca diverse „fizionomii” smintite,
inscripţionate birocratic în aureole, să fie sfinţite ca icoane. Iată de ce,
cercetarea conformităţii duhovniceşti a chipului şi asemănării unei imagini
iconice are rostul de a nu lăsa ca fiecare comunitate parohială să-şi afirme
gustul religios şi preferinţele iconice după cum o taie capul. Actuala cădere din asemănare a chipurilor din
icoane se datorează în mare parte abuzului cultic de a sfinţi mai mult nume, decât asemănări.
Sorin Dumitrescu*
*Sorin Dumitrescu este un pictor
de rang înalt, membru corespondent al Academiei Române, discipol al Părintelui Constantin
Galeriu, profesor universitar la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.
Comentarii
Trimiteți un comentariu