În ziua de 21 mai, Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte
pe Sfinţii Împăraţi Constantin, şi pe mama sa Elena. Împăratul Constantin cel
Mare (Caius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, 272–337) a fost fiul
strategului Constantius Chlorus (250–306), care între 305–306, cu numele de
Constanțiu I, a condus partea de apus a Imperiului Roman. După moartea tatălui
său, în provincia Britaniei, Constantin a fost proclamat împărat chiar de
trupele conduse de tatăl său, Constanțiu I, deşi potrivit sistemului de
guvernare al vremii (tetrarchia), instituit de împăratul Dioclețian (244-311),
nu Constantin ar fi trebuit să ajungă în această funcţie înaltă.
Nerenunţând, la începutul domniei sale, la cultele
păgâne şi la cultul Sol Invictus, nu numai că a oprit pe teritoriul guvernat de
el persecutarea creştinilor, dar a şi returnat lor toate bunurile confiscate.
Mai târziu, atitudinea lui de toleranţă faţă de creştinism a devenit şi mai
accentuată. În anul 312, când se pregătea lângă Roma, la Pons Milvius, pentru o
bătălie cu împăratul Maxenţiu pentru cucerirea oraşului etern, într-o vedenie
i-a apărut crucea cu inscripţia „In hoc signum vinces” (Prin acest semn vei
birui). Apoi, în vis a primit îndemnul de la Mântuitorul Iisus, ca trupele lui
să poartă semnul crucii pe steagurile lor şi aşa să pornească în luptă.
Constantin a ieşit victorios şi a cucerit Roma, iar Maxenţiu şi-a găsit sfârşitul
lângă câmpul de bătălie, înecându-se în apa Tibrului.
Evenimentele petrecute la Pons Milvius nu numai viaţa
lui Constantin şi soarta Imperiului Roman le-au schimbat radical, ci au adus
creştinismului libertatea mult dorită şi aşteptată, prin care istoria Europei şi
a lumii, atât din punct de vedere politic, cât şi sub aspect social şi
cultural, mai mult sau mai puţin, poartă de atunci amprenta învăţăturilor
primite de la Mântuitorul lumii. În anul următor (313), cu ocazia întâlnirii la
Mediolanum (Milano) între Constantin şi împăratul Liciniu (263–325), a fost
promulgat faimosul „Edict de la Milano”, un edict de toleranţă, prin care
libertatea religioasă a fost garantată în întregul imperiu, şi prin care creştinii
întemniţaţi au fost eliberaţi, cei exilaţi au putut să se întoarcă în casele
lor, iar averile lor confiscate s-au returnat.
Gândindu-ne la condiţiile miraculoase ale
întoarcerii lui Constantin, deşi nu atât el personal, ci mai mult politica,
politica religioasă a Imperiului Roman s-a schimbat temeinic, nu putem evita
evocarea celor petrecute cu fariseul Saul, viitorul apostol Pavel, pe drumul
Damascului, scenă descrisă în Faptele Apostolilor (9,2-8). Iisus Hristos,
apărut printr-o vedenie prigonitorului creştinilor din Palestina şi Orientul
Apropiat, schimbă atitudinea lui Saul în aşa măsură, încât prin el, Apostolul
Pavel, devine posibilă şi reală îndeplinirea misiunii, poruncii date sfinţilor
apostoli: „Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh” (Matei 28, 19). Această poruncă dată ucenicilor, ca prima piatră de
hotar în planul mântuirii, pe lângă osteneala celor 12 apostoli aleşi de Iisus,
a fost dusă la îndeplinire de un alt ales, în mod special, de către Domnul.
Rezultatul muncii lor şi a urmaşilor lor, în vremea domniei lui Constantin,
devine mai mult decât evident. Creştinii şi Biserica, în timp de trei secole,
în ciuda prigoanelor sângeroase, a excomunicării din societate şi a pierderii
bunurilor, care erau o ameninţare aproape permanentă, au devenit tot mai numeroşi
şi puternici. Politica persecuţiilor nu se mai putea continua. Şi atunci, Iisus
Hristos, printr-o altă vedenie, în persoana lui Constantin a găsit omul potrivit – ca şi în cazul lui Pavel
– care dincolo de simpatia lui adevărată şi practică faţă de creştini, a avut
curajul şi puterea de a renunţa la politica odioasă, şi în fine, inutilă a
imperiului faţă de Biserica lui Hristos.
Împăratul Constantin a văzut în Biserică un element
constructiv pentru societate şi viitorul imperiului, a cărei înlăturare nu
numai din punct de vedere moral, dar şi practic ar fi fost un păcat. Nu a
acordat Bisericii doar libertate religioasă. Încă de la începutul domniei sale,
adică înainte de „Edictul de la Milano”, a ajutat Biserica chiar şi financiar.
După edictul promulgat la Milano, ziua Învierii, Duminica a devenit zi de
odihnă, preoţilor creştini li s-au acordat aceeaşi privilegii ca şi sacerdoţilor
cultelor păgâne, ca şi alte drepturi speciale. Bani publici s-au dat pentru
construirea bisericilor, şi pentru alte instituţii sociale. Împăratul
Constantin cel Mare a ctitorit multe lăcaşuri de cult, atât în Roma, cât şi în
noua capitală a imperiului, în Constantinopol, întemeiat de el.
Constantin cel Mare a avut grijă şi de liniştea vieţii
bisericeşti. Fără implicare directă în viaţa Bisericii, la apariţia ereziei arianismului,
care a contestat dumnezeirea lui Iisus Hristos, în 325, a convocat la Niceea
primul sinod ecumenic. Punând la dispoziţia ierarhilor convocaţi condiţiile reşedinţei
lui de vară, cei prezenţi, pe lângă condamnarea învăţăturilor greşite ale lui
Arie, au întocmit Simbolul Niceean şi alături de câteva hotărâri canonice, au
stabilit şi socotirea datei Sfintelor Paşti.
Deşi s-a botezat doar pe patul lui de moarte, şi
pentru mult timp a păstrat titlul şi funcţia de Pontifex Maximus, pe el îl
putem socoti drept ca model autentic pentru conducătorii creştini. În ceea ce
priveşte interesele, la el pe primul loc era interesul şi viitorul imperiului.
Văzând pericolul real al prăbuşirii Imperiului Roman, a reuşit să renunţe la
instinctul moştenit de la înaintaşii lui, începând de la împăratul Nero, că
toate necazurile vin din cauza creştinilor.
Chiar dacă nu a reuşit să salveze întregul imperiu, căci din cauza năvălirilor
barbare partea de Apus în 476 s-a prăbuşit, prin promovarea bine gândită şi providenţială
a creştinismului a reuşit să asigure supravieţuirea şi viitorul Europei chiar
într-o perspectivă milenară.
Dincolo de descoperirea folosului real al Bisericii
pentru societate şi ţară, împăratul Constantin de la bun început a fost conştient
şi de necesităţile ei. Sprijinea Biserica în mai multe forme, asigura condiţiile
pentru funcţionare şi pentru îndeplinirea misiunii ei, pilda lui fiind urmată
pe parcursul istoriei de mulţi domnitori, politicieni sau oameni de alte
categorii sociale, atât în Orient, cât şi în partea apuseană a Europei. Şi
parcă această pildă a responsabilităţii pentru Biserica lui Hristos ar fi mai
mult neglijată decât urmată şi respectată în zilele noastre, nu numai de clasa
politică, dar şi de individul modern. Biserica, în concepţia epocii noastre nu
mai apare a fi atât de importantă cum vedea Constantin cel Mare. El a arătat şi
răbdare faţă de instituţia dumnezeiască ajutată de el, lăsându-o să-şi
îndeplinească, pentru fericirea tuturor, misiunea ei primită de la Fiul lui
Dumnezeu, încreştinarea treptată şi blândă a oamenilor, de care nu numai epoca
lui a avut mare nevoie, dar şi celelalte vremuri din istorie. O muncă de care
va fi nevoie întotdeauna, pentru că numai pe această cale ne putem asigura
locul în împărăţia lui Dumnezeu.
Prot.
Marius Maghiaru, Budapesta
Comentarii
Trimiteți un comentariu