„Singurul punct în Timoc, care i-a unit pe toţi, este Biserica” - Interviu cu pr. Boian Alexandrovici din Valea Timocului, protopop al Protopopiatului Daciei Ripensis din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix pentru românii din Serbia

Săptămâna trecută, de sărbătoarea hramului, Biserica Ortodoxă Română din Cenadul Unguresc l-a avut ca invitat, printre alţii, pe Părintele Protopop Boian Alexandrovici din Valea Timocului. În urmă cu nouă ani, sacrificându-şi tinereţea şi riscându-şi libertatea, părintele Boian a început să construiască prima biserică din Valea Timocului – Serbia, în care să se slujească în limba română. Fapta părintelui Boian Alexandrovici şi reacţia autorităţilor sârbe s-au aflat mult timp în centrul atenţiei presei internaţionale. Arestări, procese, suspendări, ameninţări au fost doar câteva momente din viaţa părintelui. Pe drept cuvânt i se mai spune părintelui, că ar fi un „haiduc al credinţei” din Valea Timocului.

 

Biserica din Mălainiţa, prima din Timoc

Totul a început cu o bisericuţă mică, în curtea proprie

– Părinte Protopop Boian Alexandrovici, într-o revistă din România aţi fost numit „Haiducul credinţei din Valea Timocului”. Cum începe povestea aceasta?

– Această poveste a început foarte demult în mintea mea, dar cu adevărat povestea începe din anul 2003, când, prima dată, în ziua de 23 ianuarie, am fost la Preasfinţitul Părinte Episcop Daniil de la Vârşeţ, de la care am primit aprobare în organizarea unei parohii în satul Mălainiţa. Astfel, în anul 2004 am reuşit să facem, cu mari greutăţi, o bisericuţă mică, chiar în curtea casei mele, în care s-a început cu slujirea în limba română. Pentru construcţia acestei bisericuţe am fost condamnat la două luni de închisoare, cu suspendare. La început, aceasta a fost sub jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe Române din Iugoslavia cu sediul la Vârşet, care astăzi poartă numele de Episcopia Ortodoxă Română a Daciei Felix pentru românii din Serbia. Cel mai important lucru este că sfântul locaş se află acum sub oblăduirea Patriarhiei Române. După aceea a urmat înfiinţarea mai multor parohii şi înfiinţarea Protopopiatului Daciei Ripensis, care cuprinde teritoriul Serbiei, în afara Voivodinei. Pe urmă a urmat construirea unei biserici pe Valea Moravei. Timp de şapte ani am fost singur, dar acum, cu voia Bunului Dumnezeu, suntem cinci clerici în Valea Timocului.

– Aţi trecut foarte sumar peste evenimentele petrecute, dar cei care vă cunosc ştiu că povestea este mult mai grea şi s-au întâmplat foarte multe până să ajungeţi în stadiul în care sunteţi la ora actuală. Înainte de a avea biserică unde aţi slujit?

– Prima dată slujeam în câmp, pe livezi, lângă un lemn, la o troiţă… Noi suntem dintr-o zonă unde nu e chiar numai Valea Timocului, care e doar o sinonimă pentru românii din Nord–Estul Serbiei. Această zonă, numită Valea Timocului, cuprinde de fapt Valea Timocului, Valea Moravei şi ţinutul muntos de Homolije. Acolo există 154 de sate sută la sută româneşti, 48 de localităţi mixte şi aproximativ 300 de mii de români. Pe această zonă avem patru preoţi, un diacon şi un cântăreţ, avem două biserici şi trei paraclise. Cu construirea primei biserici a fost mai greu, pentru că atunci s-a „spart gheaţa”. S-a făcut multă propagandă negativă. Eu am fost condamnat la două luni de puşcărie, act care a fost suspendat.

Ca la începutul Creştinismului…

– De când nu s-a slujit în limba română în această zonă şi de ce drepturi dispun românii de acolo?

– Oficial în anul 1833, când Zona Timocului era legată de Serbia, s-a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Sârbă şi toate satele oraşele care aparţineau de Vidin şi de Râmnicu Vâlcea au trecut sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe, a fost interzisă slujirea în biserică în limba română, iar unii preoţi au fost daţi afară din Serbia şi alţii, câteva persoane, au fost toleraţi până la moartea lor. Dintre aceştia unii ştiau să slujească româneşte şi nu mai slujeau, dar unul dintre ei a slujit în româneşte până la moartea sa, în 1873, pentru că nu ştia sârbeşte. Este vorba de preotul Eftimie Popescu, la urmă Popovici. Au fost toleraţi înseamnă că nu au mai pus alţii, şi aşa s-a şi întâmplat, au adus tot mai mulţi preoţi din alte părţi, până nu s-a mai auzit în Valea Timocului slujbă în limba română. Acest lucru a dus la urmări grave, pentru că oamenii s-au îndepărtat de biserică, nu au mai mers la biserică, pentru că nu înţelegeau slujba şi preoţii nu făceau parte din neamul lor. Nu înţelegeau nevoinţele spirituale ale unui neam, se comportau urât cu ei. Şi astăzi avem încă oameni de 70–80 de ani, care nu sunt botezaţi, iar despre învăţătura bisericii nu ştiu dacă putem spune că ştiu ceva. Mai bine se duc la vrăjitori care le vorbesc pe limba lor, în limba română pe care o înţeleg. La mort, în loc să cheme preotul să facă slujba de înmormântare, cheamă bocitoarea, care face un ritual de „petrecătură”, petrece mortul pe lumea aialaltă şi cu asta totul se termină. Câte-o bunică mă mai întreabă: „Părinte, cât cereţi ca să-mi botezaţi nepoţii, că nu sunt nici unul botezaţi?”. Apoi eu le explic că nu avem nici o taxă, important este să se boteze. Pe urmă îmi zice bunica că nici copiii dânsei nu sunt botezaţi. Iar eu o încurajez în continuare, că nu-i nimic, îi botezăm şi pe ei, ca până la urmă să-mi zică: „Ştiţi, nici eu nu sunt botezată…” Deci, vă daţi seama, e ca la începutul Creştinismului…

Cu poporul sârb ne înţelegem foarte bine, problemele pe care le avem sunt cu autorităţile şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă, care nu recunosc botezul nostru şi ne împiedică unde pot şi cum pot. Şi aici există o problemă, şi vă dau un exemplu. Preotul venit din Bosnia într-un sat românesc, dacă vede două bunicuţe că vorbesc între ele pe stradă în limba română, le zice: dacă vreţi să vorbiţi în vlahă mergeţi peste Dunăre şi vorbiţi acolo! Cu toate că el este cel venit în sat. Sunt lucruri care nu se pot explica. Poate că ar fi mai bine să nici nu vorbim despre ele, dar nu putem, pentru că asta-i realitatea. Dacă o biserică ortodoxă soră nu vrea să recunoască botezul nostru, mie acest lucru nu mi se pare normal.

– E o situaţie paradoxală: să nu uităm că în Serbia, în Banat, există o comunitate românească, care dispune de toate drepturile. Cum e posibil ca două comunităţi din aceeaşi ţară să fie judecate cu norme distincte?

– Până în 1948 era comunitatea românească din Iugoslavia, iar din 1948 suntem împărţiţi românii din Banat, numiţi rumuni în limba sârbă, iar noi din Valea Timocului suntem numiţi vlasi. Numărul românilor din Banat e cam acelaşi, dar cel al românilor din Valea Timocului a scăzut de la un recensământ la altul, de la peste o sută de mii la 48 de mii, şi după zece ani sunt cu mult mai puţini. Presiunea comunistă a adus ca toţi să fie declaraţi sârbi, cu toate că se pot găsi sate întregi care nu ştiu o boabă sârbeşte. Un lucru nu e firesc, dar s-a întâmplat: acolo s-a băgat în popor o frică care există şi azi. Noi încercăm să explicăm oamenilor că trăim în secolul 21, că suntem cu toţii cetăţeni loiali ai statului în care trăim, niciodată nu s-a pus problema loialităţii, pentru că noi chiar am format Serbia împreună cu sârbii, dacă vorbim istoric şi corect. Aşa-numiţii vlahi sunt un popor constitutiv în Serbia şi acest lucru arată şi prima stemă a statului sârb, care împărţită în două reprezintă simbolul Serbiei în partea stângă, iar în partea dreaptă simbolul Tribaliei, căci vlahii, românii din Valea Timocului, sunt urmaşii Tribaliei. Şi fiindcă m-aţi întrebat de românii din Voivodina, Banatul Sârbesc, acolo sunt în jur de 35 de mii de români, ei au biserici, au şcoli, au toate drepturile, dar ei au trăit în Imperiul Austro-Ungar şi le-au moştenit. Noi am trăit în Imperiul Otoman şi nu am moştenit, dar mulţumim lui Dumnezeu că în Timoc încă se vorbeşte româneşte, cu toate că aproape două secole nu am avut nici biserică, nici şcoală, iar limba a fost interzisă.

Noi nu am venit de nici unde…

– Părinte, sunteţi foarte tânăr, când aţi început această „luptă” aveaţi 25 de ani. De unde, părinte, atâta har de a lupta singur pentru o cauză care, dacă ne gândim bine, nu este una personală, ci a întregului neam românesc? De unde această motivaţie personală? De unde aţi avut curajul, pentru că mă gândesc că trebuie curaj pentru aşa ceva?

– Eu nu am putut să trăiesc departe de biserică, iar în vremea aceea nu exista în Timoc biserică ortodoxă română. Eu mergeam la biserica sârbească din Negotin. Episcopul sârb al Timocului avea o reţinere faţă de români, să nu-i aibă prea mult pe acolo, tocmai din motivul ca mai târziu aceştia să nu se organizeze şi să înceapă slujirea în limba română, de aceea şi eu am fost dat afară. Şi fiindcă eu nu puteam să trăiesc fără biserică, m-am gândit cum să fac o biserică. Dar înainte cu mulţi ani, încă în 1995, când a murit străbunica mea, în mine s-a deşteptat ceva, nu-mi pot explica ce… Am început să mă interesez de neamul nostru. Am fost la arhivele din Belgrad şi am cercetat că primul strămoş al meu s-a numit Alexandru Radu. Şi cum vă spun eu, nu am avut loc acolo la biserica sârbă, cu toate că mama mea e sârbă, eu sunt de jumătate sârb şi de jumătate român. Acum poate vă puneţi întrebarea: de ce mă lupt pentru poporul român dacă sunt de jumătate sârb. Şi m-am gândit cum pot eu să explic acest lucru. Păi, dacă m-aş împărţi în două, partea dreaptă-i sănătoasă, aia sârbească, iar partea românească-i bolnavă şi eu vreau să-mi vindec această parte, ca omul care e bolnav şi îl doare ceva. Mă lupt, cum partea sârbească are biserici, şcoli, are tot, aşa să aibă şi partea românească, pentru că noi, românii din Serbia de Răsărit, nu am venit de nici unde, noi am trăit acolo dinainte de a se forma şi Statul sârb. De aceea nu-i bună comparaţia, de exemplu cu românii din Germania, că nici lor nu le dau acolo drepturi, etc. Ei sunt oaspeţi acolo, sunt veniţi şi totuşi au mai multe drepturi decât noi. Noi însă nu suntem veniţi, dar respectăm Statul Sârb, căci noi l-am făcut împreună cu sârbii. România este ţara noastră mamă şi niciodată nu o să le dăm voie să ne interzică să nu avem legături cu ea. Dar există şi o instituţie care nu are graniţe teritoriale, o instituţie a poporului român care ne uneşte şi trebuie să ne unească pe toţi: aceasta e Patriarhia Ortodoxă Română.

– Atunci când aţi început această „campanie”, cum aţi fost privit de cei din jur? Practic, această luptă aţi început-o într-un sat mic, la Mălainiţa.

– Mălainiţa este un sat mic după numărul enoriaşilor, dar mare ca teritoriu, căci casele sunt împrăştiate în zona de deal în care se află. Ştiţi cum a fost? Unii care erau hotărâţi, dar nu aveau curaj, s-au bucurat foarte mult, unii erau fricoşi, alţii nu erau de acord, pentru că li s-a prezentat greşit toată situaţia. Iar eu m-am hotărât să fac asta, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute şi cât văd… m-a ajutat. Îi mulţumesc că m-a ajutat, pentru că în Valea Timocului dacă cineva mi-ar fi zis în urmă cu zece ani că o să avem biserică românească şi o să putem sluji româneşte, nici eu nu aş fi crezut. Dar au trecut nouă ani şi nu numai că se slujeşte în română, avem patru preoţi, un diacon, un cântăreţ, avem două biserici şi trei paraclise şi avem clădirea protopopiatului în centrul oraşului Negotin, care este cumpărată cu sprijinul Patriarhiei Ortodoxe Române.

– Deci România a reacţionat la ajutorul cerut de dumneavoastră?

– Aşa este. Noi facem un apel către fraţii din ţară să ne sprijine, pentru că suntem la început, vrem să păstrăm din cei 300 de mii de români măcar 100 de mii. Dacă reuşim acest lucru o să putem să ne organizăm mai bine şi o să putem să ajutăm şi noi la alţii unde va fi nevoie.

„Să vă declaraţi ce sunteţi, nu cum vă simţiţi”

– Ascultându-vă am impresia că dumneavoastră de la bun început aţi gândit această acţiune şi ştiţi foarte bine care e următorul pas, cum trebuie construit. Aşa a fost?

– Nu toate lucrurile. Omul se dă şi după situaţie, după ce încep să i se deschidă drumurile. Dacă se lucrează corect, Dumnezeu ajută şi drumurile se deschid, iar noi hotărâm ce trebuie să facem. Şi ceea ce am realizat nu am făcut eu singur, ci cu românii de acolo, pentru că fără ei, fără ajutorul Patriarhiei, sau fără ajutorul ţării mamă eu nu puteam face singur nimic. Doar că sunt om al locului, cunosc mentalitatea poporului. Preoţii veniţi din România foarte bine slujesc, trebuie doar cineva care e din zonă să coordoneze lucrurile. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că am o echipă foarte bună cu care mă consult şi luăm hotărâri în toate, un lucru foarte important. Dacă nu există unitate, lucrurile merg rău.

– Şi pe partea laică există o unitate, o colaborare?

– Ştiţi cum e, după ce s-a înfiinţat biserica, parcă şi în celelalte activităţi ceva i-a coordonat pe toţi. Singurul punct în Timoc, care i-a unit pe toţi, este Biserica. Biserica are un rol foarte important la organizarea şi conducerea unei comunităţi.

– Sunteţi tânăr, la 35 de ani aţi înfăptuit foarte multe pentru românii din Timoc. Peste 35 de ani unde speraţi să ajungă această „construcţie” la care aţi reuşit să puneţi nişte temelii? Cu ce aţi fi mulţumit?

– O să fiu mulţumit şi cred că va fi aşa. Cred că statul sârb va înţelege ce suntem şi cum suntem, că ne va susţine, ne va ajuta şi ne va creşte numărul românilor din Timoc. Biserica trebuie să înveţe adevărul şi eu le spun: „trebuie să vă declaraţi ce sunteţi, nu cum vă simţiţi”. Poţi să te simţi orice, dar trebuie să te declari ceea ce eşti.

Ştefan Crâsta