26 iul. 2012

Chitighaz – o localitate de 600 de ani

Cu ocazia aniversării a 600 de ani de la prima amintire a comunei Chitighaz în Diploma regelui Sigismund 1412, noi, românii, întemeietorii comunei în anul 1702, suntem alături de toţi locuitorii comunei în acest moment de sărbătoare. Românii, după colonizarea de acum 310 ani, au fost întemeietorii localităţii, devenind locul natal al urmaşilor lor. Fără munca, străduinţa lor nimic nu ar fi aşa cum e azi. Românii au fost şi sunt şi azi cei care au determinat definitoriu specificul comunei din punct de vedere material şi spiritual.
Biserica ortodoxă ridicată pe o movilă din centrul comunei înseamnă mai mult decât o clădire, e un loc spiritual, un loc de suflet, un avertisment în ţinerea amintirii fondatorilor comunei.
Contribuim şi noi, românii din Chitighaz, la acest moment aniversar, prin prezentarea în paginile Foii româneşti a vieţii strămoşilor noştri, aşa cum au trăit ei în decursul secolelor şi cum trăiesc şi azi adaptându-se condiţiilor noi, formându-şi o viaţă, o comunitate proprie, cu datini şi obiceiuri, cu limbă şi religie specifică.
Urăm Chitighazului o convieţuire paşnică în continuare, aşa cum a fost secole de-a rândul, între români şi maghiari.
 
Viaţa românilor în Chitighaz între 1702–2012

Comuna Chitighaz se aşează pe teritoriul dintre Criş şi Mureş, în judeţul Bichiş. A fost locuită în neolitic (epoca de piatră), dar mai ales în epoca de aramă (4000–2500). În hotarul comunei s-au găsit în număr mare movile, gorgane (kurgán, kunhalom), la care au făcut săpături arheologice Móra Ferenc, în 1932, Gazdapusztai Gyula, între 1966–1968, de la Muzeul din Seghedin. Descoperirile arheologice şi obiectele găsite se găsesc la Muzeul Móra Ferenc din Seghedin şi la Muzeul „Munkácsy Mihály” din Bichişciaba. Conform cercetărilor lui Haan Lajos, comuna Chitighaz a fost o aşezare populată şi evul mediu.
Denumirea comunei a fost amintită pentru prima dată în Diploma regelui Sigismund (Zsigmond) în anul 1412. Proprietarul comunei, în secolul al XV-lea, a fost familia Syketh, care a primit în dar o parte din comuna „Ketheghaz” (cealaltă parte a fost în proprietatea familiei Erdőhegyi), împreună cu alte comune de la regele Sigismund în anul 1412. După părerea lingvisticilor şi a istoricului Haan, Kétegyháza a primit denumirea după cele două biserici aşezate aici.
Între anii 1412–1566, comuna a fost sub stăpânirea mai multor familii: Syketh, Erdőhegyi, Maróti János, Corvin János, văduva lui Corvin căsătorită după groful Brandenburgi György, Oláh István, Olcsarovics Demeter.
Kerecsényi Miklós a fost căpitanul cetăţii Gyula căruia i-a aparţinut şi comuna Kétegyháza. În bătălia cu turcii, după căderea cetăţii în 1566, timp de 129 de ani, împreună cu localitatea Chitighaz, au ajuns pe mâna cuceritorilor musulmani. Populaţia comunei a dispărut după alungarea turcilor, teritoriul a ajuns în proprietatea tezaurului Curţii Vieneze. Habsburgii au considerat aceste teritorii drept noi cuceriri, rezervând toate drepturile asupra moşiilor recucerite, care apoi au ajuns în mâinile unor nobili germani, începând colonizarea directă organizată de moşieri.
În anii 1698–1730 a ajuns în posesia baronului Löwenburg János Jakab. Acesta ca să aibă braţe de muncă pe moşiile sale, de la anul 1702 a început colonizarea comunei cu populaţie românească de religie ortodoxă.
Stabilirea strămoşilor noştri pe aceste meleaguri s-a desfăşurat în mai multe valuri între anii 1702–1720. În cel mai mare număr în formă compactă românii au fost colonizaţi în 1724 de moşierul Löwenburg. De atunci românii au determinat caracteristicile etnice ale comunei.
Marea încercare a primei generaţii de colonişti a fost transformarea terenurilor nedesţelenite în pământ roditor. Trebuiau făcute case, săpate fântâni, construite biserici. Prima biserică a fost din lemn. În anul 1718 a avut un preot, cu numele Gheorghe. Biserica a existat până în 1779, când s-a construit biserica cea nouă din cărămidă. Biserica ortodoxă a jucat un rol deosebit de important în formarea şi întreţinerea şcolilor. În 1793 s-a înfiinţat învăţământul confesional, având ca învăţător pe Pop Olteanu.
Prima structură a comunei a fost o aşezare de tip „îngrămădit”, cu case săpate în pământ în forme de pivniţe. În Monografia comunei, Iosif Ioan Ardelean aminteşte că în aranjarea caselor nu se mai ţinea seamă de nici o regulă. Se zice că înainte de a se apuca de construirea unei case, aveau datina a arunca o pogace, şi pe locul unde se oprea pogacea, acolo se făcea casa. Din cauza aceasta, casele erau construite la voia întâmplării, astfel comuna a devenit o aşezare de tip „îngrămădit”. După 1810, prin sistematizarea forţată de stat a comunei, străzile Chitighazul au primit un aspect nou, acestea sunt lungi, largi şi drepte.
Timp de o sută de ani în comună au trăit numai români. Au organizat viaţa comunei, şi-au format autoconducerea, începând de la 1726, timp de 180 de ani, primarii comunei au fost numai români ortodocşi.
După primul proprietar al comunei a urmat al doilea stăpân, Andrássy Zsigmond (1741–1793). În timpul lui, Chitighazul devine centrul domeniilor sale, în 1742 construieşte castelul şi o capelă. Familia lui stăpâneşte comuna până în 1793. După stingerea din viaţă a familiei Andrássy, moşia ajunge în posesia tezaurului de stat (1793–1797).
În secolul al XVIII-lea, comuna Chitighaz a fost loc de trecere a drumurilor de trăsură poştală spre Oradea şi Arad. Pentru odihna călătorilor şi pentru schimbarea cailor, în 1787 statul a construit un han, un corp de casă cu mai multe funcţii. Clădirea există şi azi, este renovată şi se află în proprietatea familiei române a Liviei Abrudan Gulyas.
Al treilea şi ultimul proprietar a devenit familia Almásy, şi anume Almásy Ignác. Aceştia au colonizat în număr mare pe moşia lor, în 1804, locuitori maghiari de confesiune romano-catolică, pentru ca să aibă braţe de muncă pe moşie. Ei alcătuiau cea mai mare parte a slugilor, servitorilor, a zilerilor pe moşie. Componenţa locuitorilor în 1850 a fost următoarea: 2316 români, 770 maghiari, 36 germani, 24 slovaci, 16 ţigani.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, teritoriul domeniului contelui Almássy Dénes, la Chitighaz a fost 1710 hectare. Pe cele trei ferme au produs cereale grâu, porumb, plante furajere. În centrul moşiei a fost un castel, trei locuinţe pentru administratori, locuinţe pentru servitori, grajduri, manej pentru călare, coteţe, hambare, parc de maşini agricole. A avut agregator care a generat curent electric, între cele trei ferme pentru produse a construit linie de calea ferată îngustă.
Pământurile contelui Almásy, care au aparţinut fermelor „Hunyadi, Rákóczi, Alajos” au rămas unitare. După eliberarea iobagilor din 1848, moşiile de mai multe mii de holde au fost transformate în domnie capitalistă, condusă de administratori, pregătiţi de specialişti anume.
Familiile care au primit pământ s-au angajat ca slugi, servitori, lucrători în parte, sezonieri pe moşia contelui Almásy. Argaţii au fost luaţi pentru muncă de administratorii domniei după prescripţia din 1867/12. Tc., fiecare a trebuit să aibă carnet de slugă. Pe moşie au lucrat de la răsăritul până la apusul soarelui. Munca a fost bine organizată, salariile au fost plătite mai ales în natură din produsele moşiei. Au primit grâu, făină, lapte, sare, slănină, lemne de foc şi puţini bani (pengăi) şi o cameră pentru familie. Pentru slugărimea care nu a avut casă proprie, la o distanţă mai mare de castel, contele a construit pe moşia sa o casă lungă pentru slugii fermei, numită „cselédház”. Aici au trăit împreună familii româneşti şi ungureşti. Fiecare familie a primit în folosinţă o cameră de locuit şi o bucătărie comună cu o altă familie. Apă puteau procura din fântâna săpată în curte. În jurul casei era o grădină pentru legumele cele necesare pentru fiert. În coteţe ţineau câte un porc de tăiat şi păsări de curte. Tot în curte era construit un cuptor pentru folosinţă comună a familiilor, în care femeile făceau pâine şi colac.
În 1848, după eliberarea iobagilor, a fost un lucru necesar regularea hotarelor. Această muncă a fost îndeplinită de ingineri specializaţi, care au întocmit hărţi exacte despre hotar în localitate. Principiul de bază al regulării hotarului a fost comasarea. O parte a iobagilor români au devenit ţărani liberi, cu 15–20 hectare de pământ. proprietari ai sesiilor iobăgeşti împărţite pe răzor. Jelerii lipsiţi, sesii iobăgeşti s-au transformat în muncitori agricoli şi argaţi. Baza traiului populaţiei a fost creşterea animalelor şi cultivarea pământului.
După formarea Monarhiei Austro-Ungare, în 1867, din rândul românilor s-a format o pătură de proprietari de pământ înstăriţi. Ei plăteau cel mai mare impozit, pentru aceea aveau drept să participe la conducerea satului, numiţi „virilişti”, având 100–200 holde de pământ, şi anume Ioan Demetriu Stan, Vasile Gros, Gheorghe Santău, Gheorghe Şimonca, Ştefan Tărian, Vasiliu Abrudan.
După 1840 s-au stabilit în comună câteva familii de evrei, care au avut prăvălii mixte şi crâşme, aveau licenţă de băuturi spirtoase. Numărul lor a crescut după ce s-a construit calea ferată pe linia Bichişciaba şi Arad şi gara în anul 1858. A devenit importantă circulaţia personală şi a mărfurilor. În 1886, Chitighazul a devenit nod de cale ferată dintre linia Arad–Cenad în direcţia Sântana. În comună au lucrat tot mai mulţi ferovieri maghiari, pentru ei s-a construit o colonie lângă linia ferată, numită de săteni colonia ACEV.

Activitatea culturală a intelectualilor români din Chitighaz în secolul al XIX-lea
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu ridicarea nivelului de trai, preoţii, dascălii au participat în mod activ la răspândirea culturii, tradiţiilor în limba maternă. Iosif Ioan Ardelean a iniţiat formarea bibliotecilor poporale şi şcolare, s-a străduit ca cultura să intre în toate casele românilor din sat. Îi apare volumul Monografia comunii Chitighaz, care a fost primul din sud-estul Câmpiei Ungare. El a scris în limba română istoricul comunei sale natale. Îi apare şi un volum de poezii, cu titlul „Buchetul meu”, care conţine 123 de poezii. În 1902 colaborează la mai multe ziare şi reviste, ca Biserica şi şcoala, Tribuna, Telegraful român.
S-au înfiinţat două asociaţii culturale. Primul a fost „Corul Vocal”, înfiinţat în 1889. Conform legilor de atunci, funcţionarea asociaţiilor a fost strict hotărâtă în statutul aprobat de către ministerul de interne. Preşedintele asociaţiei, I.I. Ardelean prin acest document şi-a manifestat identitatea de român din Chitighaz.
A doua asociaţie a fost „Societatea mixtă de lectură”, înfiinţată în 1891. Preşedintele asociaţiei a fost Szekér Mihály, prefectul domniei Almásy. Iată dovada convieţuirii cu populaţia maghiară din comună. Societatea număra 50 de membri, desfăşurând activitate literară, la întruniri prezentând operele şi creaţiile originale ale membrilor lor.
În acei ani, tot mai mulţi tineri au devenit studenţi la Academia de drept la Oradea. La această academie şi-a terminat studiile Aurel Suciu (1872–73), Gheorghe Popovici (1901–02) din Chitighaz. Tinerii organizau manifestări publice – cu programe culturale, coruri, dansuri populare, piese de teatru – ca să primească ajutor bănesc şi burse pentru tinerii talentaţi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale. Aşa manifestări culturale şi de solidaritate au fost „balurile naţionale”. La balul din 1869, ţinut la 10 februarie, în Chitighaz, participanţii au contribuit cu bani. Dr. Aurel Suciu, originar din Chitighaz, în 1886 a fost fondatorul şi avocatul băncii „Victoria” din Arad. A fost iniţiatorul acţiunii de întocmire a MEMORANDULUI din 1892. A fost membru al delegaţiei condusă de Ioan Raţiu ca să înainteze regelui Franz Iosif Memorandul. Programul Memorandului a avut un caracter naţional, pentru a demonstra dreptul popoarelor de a-şi apăra fiinţa, limba naţională şi de a lupta pentru autonomia Transilvaniei, a bisericii ortodoxe şi a şcolilor româneşti. Regele a refuzat primirea delegaţiei, guvernul maghiar a pornit acţiune juridică împotriva memorandiştilor. Învinuiţi cu agitaţie împotriva legilor statului, au fost condamnaţi la temniţă. Chitighăzeanul Aurel Suciu e arestat şi închis la temniţa din Vác.
La Arad s-a înfiinţat „Asociaţia naţională pentru cultura şi conversarea poporului român”. Asociaţia din Arad a avut multe despărţăminte, la care s-au înscris ca membri şi câţiva chitighăzeni: Petru Suciu notar, Mihai Ardelean paroh, Gheorghe Chirilescu preot, Petru Chirilescu protopop, George Pasali neguţător, I.I. Ardelean paroh, Alexiu Popovici notar, Georghe Popovici medic, Toma Benchişan învăţător.
Cu ocazia războiului ruşilor şi românilor contra turcilor pentru independenţă şi creştinism din 1877–78, s-a arătat şi spiritul umanitar a chitighăzenilor. În revista săptămânală „Biserica şi şcoala” a apărut apelul lui Terenţiu Pucea din Chitighaz, ca să se adune în fiecare comună colete pentru front, femeile din Chitighaz au tricotat şosete, fulare pentru luptători, care au fost trimise pentru aceştia.
În 1872 s-a format „Reuniunea învăţătorilor de la şcolile poporale confesionale şi protopopiale arădene”, Chitighaz a aparţinut despărţământului protopopesc Chişineu. Au avut organizaţii în toate inspectoratele, aşa că învăţătorii români de la şcoala din Chitighaz au aparţinut acestei reuniuni. Scopul era îmbunătăţirea învăţământului şi a situaţiei materiale a învăţătorilor. La Chitighaz s-au ţinut în 1882, 1896, 1912 adunări învăţătoreşti, unde se făceau schimb de păreri pe baza unor referate, prelegeri şi se ţineau şi lecţii practice. Printre membrii ordinari ai reuniunii îi găsim pe: Ştefan Dolga, Elena Murgu, Traian Ţabic, care a fost notarul acesteia. Se mai organizau şezători culturale sau festivaluri artistice, pregătite de elevii şcolii sau de corurile culturale din localitate.
Odată cu izbucnirea primului război mondial, cu proclamarea ordinului de mobilizare, bărbaţii făcându-şi datoria s-au înrolat în armată. Din cauza războiului şi din lipsa braţelor de muncă, producţia agrară a scăzut treptat. Totodată a început brusc descompunerea ţărănimii, masele largi s-au ruinat, ţărănimea s-a degradat. Numărul chitighăzenilor căzuţi în primul război mondial a atins 121 de persoane, iar cel al invalizilor 42 de persoane.
Revoluţia din toamna anului 1918 şi prăbuşirea militară a Monarhiei Austro-Ungară a creat o anarhie şi la Chitighaz. Majoritatea locuitorilor români, în frunte cu preotul Vasile Beleş, care nu şi-a părăsit credincioşii, au susţinut atitudinea politică fidelă maghiarofilă. Totuşi au fost nevoiţi să sufere reprobări din partea politicii. Cea mai mare daună a suferit-o învăţământul românesc, care în anii 1930 a fost încetat. În 1920, multe familii române s-au mutat în România, pentru că a început instaurarea regimului conservator horthyst, care în programul guvernamental oficial a avut ca scop revidierea tratatului de la Trianon.
Maria Sarca Zombai, Chitighaz
(Va continua)

Un comentariu:

  1. Frumoasa expunere. Am copilarit,prin anii '60 in Otlaca (Graniceri),dar
    noi ne-am tras din Chitighaz.Cand au facut graniza, familia noastra a
    ramas in Otlaca,unde aveam casa si pamant, iar neamurile in Aletea si Chitighaz. Mai tarziu ,cu passport de mic trafic mergeam la cumparaturi si in vizita la Chitighaz.
    Felicia - Glendale,AZ

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...