13 iul. 2012

Dans canicular şi o bere rece în Bucureşti

Ansamblul Folcloric „Gheorghe Nistor” din Micherechi a evoluat, la sfârşitul săptămânii trecute, pe scena Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Dansatorii noştri au participat, în ziua de 30 iunie, la un spectacol organizat cu ocazia Târgului de Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deplasarea micherechenilor în Capitala României s-a realizat cu ajutorul diplomaţiei româneşti în Ungaria şi cu sprijinul bănesc al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României, al Primăriei Micherechiului şi al Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria. Membrii ansamblului „Gheorghe Nistor”, conduşi de Gheorghe Netea şi Patyi Zoltán, au prezentat suita de dansuri din Micherechi, un dans al fetelor şi, fireşte, feciorescul.

Şase băieţi, cinci fete şi însoţitorii lor au urcat în autocarul care a plecat vineri, în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, spre Bucureşti. După ce toată lumea s-a aşezat şi s-a familiarizat cu gândul că va călători cel puţin 12 ore, coregraful echipei, Patyi Zoltán, a scos vioara şi a început cheful improvizat. Doine româneşti preferate de băieţi, melodiile din localitate, dar şi şlagăre eterne au oferit un acompaniament potrivit Munţilor Făgăraşului şi traseului din Valea Oltului. Era noapte când am ajuns în Capitala României.
A doua zi dimineaţă, lumea se aduna în curtea hotelului de pe Kiseleff, pentru a servi micul dejun şi pentru a monta spectacolul. „Trebuie să ne adunăm să repetăm puţin, pentru că, din păcate, componenţa echipei se schimbă mereu. Mulţi tineri n-au venit acum, dar sunt cu noi doi dansatori mai bătrâni care trebuie să se acomodeze la dans, deoarece el se schimbă mereu”, îmi spune conducătorul echipei, Gheorghe Netea. În curtea hotelului se adună tinerii cam somnoroşi pentru a se apuca de treabă. „Suntem a doua oară în Capitala ţării mame. Am fost acum câţiva ani la un festival şi a fost excelent”, mai adaugă omul care de multe decenii instruieşte noi şi noi de generaţii de tineri. „Micherechiul nu ar fi ceea ce este, fără aceşti tineri şi fără această echipă”, spune viceprimarul Bertold Netea care, văzând repetiţia tinerilor, se scuză pentru că el nu a învăţat dansurile strămoşilor. Apoi se grăbeşte să mai adauge: „Conducerea comunei, indiferent care ar fi ea, trebuie să facă toate sacrificiile pentru susţinerea acestei echipe”.
Între timp se termină repetiţia şi eu intru în dialog cu unul dintre dansatori. Ioan Gomboş, zis Ţuchi, era copil când îl intervievasem prima dată. Avea cam zece ani când l-am invitat prima dată la o convorbire radiofonică, iar acum l-am întrebat dacă crede că a devenit un dansator bătrân. „Cam mai bătrân sunt. Nici la probe nu mă mai duc ca mai demult. Pe vremuri nu lipseam de la niciuna”, îmi povesteşte dansatorul, tatăl a doi copii, adăugând că „dansurile nu se uită niciodată, ele sunt în sângele meu”. Apoi se grăbeşte, împreună cu ceilalţi, la Muzeul Satului, aflat la doi paşi de hotelul nostru de pe Kiseleff.
Acolo era o mare sărbătoare. Muzeul, aflat în vecinătatea lacului Herăstrău, arată ca o pictură idilică. Străzile dintre casele tradiţionale din toate părţile României sunt pline de vizitatori, de familii care au venit să vadă meşterii tradiţionali şi produsele lor. „La Târgul de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au venit peste o sută de meşteri populari din toate colţurile României”, ne povesteşte muzeologul Cătălin Stoian, care a văzut acum doi ani un film cu dansurile din Micherechi şi s-a hotărât să invite echipa din Ungaria, la el, la muzeu. „Este foarte important ca publicul din România, în special cel din Bucureşti să vadă că există valori româneşti şi dincolo de graniţe, şi este interesant de văzut cum s-au dezvoltat ele într-un mediu cultural majoritar străin”, a mai motivat acesta cauza prezenţei celor din Micherechi la Bucureşti.
Într-o caniculă infernală, dansatorii noştri îşi caută adăpost la umbra arborilor din jurul scenei. Între timp mai apar doi micherecheni. Unul mai cunoscut acasă, cu numele de Ionica lui Vucău, adică Ioan Ruja, care de mulţi ani trăieşte la Bucureşti. Deşi nu este pasionat de dansurile populare, a venit să-şi vadă consătenii. Cu ceva mai târziu soseşte şi un popă bătrân de 88 de ani. El poartă numele primul preot ortodox român din Micherechi. Părintele Nicolae Bordaşiu este urmaşul direct al primilor păstori ai Micherechiului, şi deşi a fost doar o singură dată la noi, în sat, a venit acum să vadă cum sunt dansurile şi muzica populară din satul de obârşie. „Părinte, de ce aţi venit în această căldură mare?”, era întrebarea pe care am adresat-o părintelui în vârstă. „Pentru că dacă este vorba despre micherechenii mei, nu cunosc nici oboseală, nici alte programe. Am desfăşurat programul meu obişnuit din biserică, dar am venit să-mi întâlnesc micherechenii mei atât de dragi, chiar dacă nu-i cunosc pe toţi”, a spus părintele Nicolae Bordaşiu. Părintele s-a aşezat apoi, şi a urmărit pentru prima dată în viaţa lui dansurile româneşti din satul despre care 85 de ani a văzut doar o fotografie îngălbenită. Asta pentru că, între timp, începuse spectacolul tinerilor noştri. Aceştia au prezentat o suită de dansuri din localitate, un dans al fetelor şi, fireşte, feciorescul din sat. Vizitatorii se aşezau şi ei pentru a vedea cum dansează românii din Ungaria. După spectacol, lumea nu a fost cea mai mulţumită. „Am avut şi spectacole mai bune”, şi-a rezumat experienţele coregraful Patyi Zoltán. „E mai greu acum pentru că tinerii vin tot mai puţini la repetiţii. Dar, nu intrăm în panică, deoarece avem dansatori foarte talentaţi. Erau vremuri când efectivul echipei era mai mare decât acum, dar atunci poate nu avea atâtea talente. Mergem înainte, dar cu o singură repetiţie pe săptămână nu vom face minuni”, a spus coregraful cu mustaţa sa caracteristică.
Este de acord cu el şi celălalt dansator mai în vârstă al echipei. Roland Ruja dansează şi el de 20 de ani. Are probleme cu genunchii şi spune că ar fi bine să scape de câteva kilograme. Recunoaşte că nici el nu vine la fiecare repetiţie, dar se plânge că şi tinerii rămân departe destul de des. „Sunt mai aproape de echipă, pentru că lucrez mai aproape de casă. Când aud muzica românească uit de toate şi dansez. Pentru mine succesul înseamnă să mă simt bine pe scenă. Am să vin până când mă voi simţi bine”, a spus dansatorul care contribuie mult la buna dispoziţie a grupei.
După spectacol, aproape toţi, cu mic cu mare, ne-am plimbat pe Calea Victoriei până în centrul istoric al Bucureştiului. Trecând pe lângă clădiri şi statui care rezumau istoria modernă a românilor, mai povesteam despre Academie, despre Casa Regală, despre Carol I şi despre Ceauşescu. La capătul plimbării de şase kilometri am poposit la Carul cu Bere, căci doar şi această berărie este una din feţele Bucureştilor.
T. Boca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...