13 iul. 2012

Editorial - Bucureştiul cel mic şi Bucureştiul cel mare

Cei care cunosc cât de cât satul Micherechi din Ungaria ştiu că el este înconjurat de localităţi ungureşti (În afară de Crâstor, care pe vremuri avea totuşi destul de mulţi români – în 1949 trăiau aici 506 de români ortodocşi. La recensământul din 2001 doar 4 persoane s-au declarat români.) Ungurii din localităţile din jurul Micherechiului deseori numeau satul de români „Kis-Bukarest”, adică Micul Bucureşti. Se făceau şi glume pe seama asta: de exemplu, că numai cu paşaport se poate trece prin sat, pentru că Micherechiul e un stat în stat. Pe unii dintre micherecheni îi deranja aceste titulaturi, dar pe majoritatea nu prea. Ba mai mult, întărea sentimentul lor de a fi altfel decât ungurii din jur, îi făcea mândri de faptul că ei mai ştiau să vorbească o altă limbă în afară de maghiara.
Asta se întâmpla acum 30–40–50 de ani, când datorită legumiculturii tot mai mulţi micherecheni umblau la pieţele din jur pentru a-şi vinde marfa. Atunci nu exista încă punctul vamal dintre Micherechi–Salonta. Degeaba a fost România la doar 2 kilometri de ei, pentru a trece în ţara vecină, ţara-mamă, trebuiau să călătorească minimum 30 km până la Jula. Atunci nici nu visau micherechenii să ajungă vreodată în capitala României, la Bucureşti.
În toamna anului trecut, prin finanţarea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, în jur de 50–60 de micherecheni au avut posibilitatea să viziteze Bucureştiul. Toţi s-au întors acasă cu impresii bune şi cu dorul de a se întoarce cât mai curând. Atunci chiar şi şcoala din Micherechi şi-a găsit un partener în Bucureşti: şcoala nr. 117. S-au cunoscut şi s-au împrietenit elevi şi profesori, au pus la cale proiecte comune, iar zilele trecute grupul elevilor din Bucureşti au vizitat Micherechiul. Unii dintre aceşti elevi bucureşteni nici sat nu prea au văzut, darămite un sat de români din afara României. Şi unii şi alţii au rămas profunzi impresionaţi de ceea ce au văzut în cursul acestor vizite.
Zilele trecute, dansatorii din Micherechi au evoluat pe scena Muzeului Satului din Bucureşti. Şi-au dorit mult această participare, nu pentru că nu ar fi avut destule evoluţii în România, dar pentru că nu prea au dansat până acum în capitala României. Un participant ne-a povestit la întoarcere: în drum spre Bucureşti, în autocar, se auzeau numai vorbe ungureşti (căci doar asta e limba de conversaţie a tinerilor români din Ungaria). La Bucureşti au fost cazaţi într-un hotel din cea mai frumoasă zonă, au văzut Muzeul Satului, centrul istoric şi alte locuri renumite din oraş. Şi tinerii noştri dintr-odată au prins curaj şi au început să vorbească… şi în româneşte.
Ce rost au aceste vizite, aceste înfrăţiri între instituţii, aceste prietenii între oameni? În mod categoric, regăsirea rădăcinilor, întărirea sentimentului de a aparţine aceluiaşi neam, doborârea treptat-treptat a graniţelor care au fost ridicate între cele două popoare şi, nu în ultimul rând, trezirea sentimentului de mândrie faţă de propriul tău popor. Acum câţiva ani, când a devenit la modă să se înfrăţească localităţile de o parte şi alta a graniţei româno-maghiare, Micherechiul nu prea s-a îmbulzit să aibă legături oficiale cu niciun sat sau oraş din România. Mai în glumă, mai în serios se spunea că eventual cu Bucureştiul s-ar înfrăţi. Ideea atunci a părut a fi cam deplasată, cam de neînchipuit. Dar acum, când din ambele părţi s-au găsit oameni doritori de se cunoaşte mai bine, poate totuşi se apropie ziua când Bucureştiul cel mic şi Bucureştiul cel mare vor deveni fraţi.
Eva Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...