Cei care cunosc cât de cât satul Micherechi din Ungaria ştiu că el este
înconjurat de localităţi ungureşti (În afară de Crâstor, care pe vremuri avea totuşi
destul de mulţi români – în 1949 trăiau aici 506 de români ortodocşi. La recensământul din 2001 doar 4 persoane s-au declarat
români.) Ungurii din localităţile din jurul Micherechiului deseori numeau satul
de români „Kis-Bukarest”, adică Micul Bucureşti. Se făceau şi glume pe seama
asta: de exemplu, că numai cu paşaport se poate trece prin sat, pentru că
Micherechiul e un stat în stat. Pe unii dintre micherecheni îi deranja aceste
titulaturi, dar pe majoritatea nu prea. Ba mai mult, întărea sentimentul lor de
a fi altfel decât ungurii din jur, îi făcea mândri de faptul că ei mai ştiau să
vorbească o altă limbă în afară de maghiara.
Asta se întâmpla acum 30–40–50 de ani,
când datorită legumiculturii tot mai mulţi micherecheni umblau la pieţele din
jur pentru a-şi vinde marfa. Atunci nu exista încă punctul vamal dintre
Micherechi–Salonta. Degeaba a fost România la doar 2 kilometri de ei, pentru a
trece în ţara vecină, ţara-mamă, trebuiau să călătorească minimum 30 km până la
Jula. Atunci nici nu visau micherechenii să ajungă vreodată în capitala
României, la Bucureşti.
În toamna anului trecut, prin
finanţarea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, în jur de 50–60 de
micherecheni au avut posibilitatea să viziteze Bucureştiul. Toţi s-au întors
acasă cu impresii bune şi cu dorul de a se întoarce cât mai curând. Atunci
chiar şi şcoala din Micherechi şi-a găsit un partener în Bucureşti: şcoala nr.
117. S-au cunoscut şi s-au împrietenit elevi şi profesori, au pus la cale
proiecte comune, iar zilele trecute grupul elevilor din Bucureşti au vizitat
Micherechiul. Unii dintre aceşti elevi bucureşteni nici sat nu prea au văzut, darămite
un sat de români din afara României. Şi unii şi alţii au rămas profunzi
impresionaţi de ceea ce au văzut în cursul acestor vizite.
Zilele trecute, dansatorii din
Micherechi au evoluat pe scena Muzeului Satului din Bucureşti. Şi-au dorit mult
această participare, nu pentru că nu ar fi avut destule evoluţii în România,
dar pentru că nu prea au dansat până acum în capitala României. Un participant
ne-a povestit la întoarcere: în drum spre Bucureşti, în autocar, se auzeau
numai vorbe ungureşti (căci doar asta e limba de conversaţie a tinerilor români
din Ungaria). La Bucureşti au fost cazaţi într-un hotel din cea mai frumoasă
zonă, au văzut Muzeul Satului, centrul istoric şi alte locuri renumite din
oraş. Şi tinerii noştri dintr-odată au prins curaj şi au început să vorbească… şi
în româneşte.
Ce rost au aceste vizite, aceste
înfrăţiri între instituţii, aceste prietenii între oameni? În mod categoric,
regăsirea rădăcinilor, întărirea sentimentului de a aparţine aceluiaşi neam,
doborârea treptat-treptat a graniţelor care au fost ridicate între cele două
popoare şi, nu în ultimul rând, trezirea sentimentului de mândrie faţă de
propriul tău popor. Acum câţiva ani, când a devenit la modă să se înfrăţească
localităţile de o parte şi alta a graniţei româno-maghiare, Micherechiul nu
prea s-a îmbulzit să aibă legături oficiale cu niciun sat sau oraş din România.
Mai în glumă, mai în serios se spunea că eventual cu Bucureştiul s-ar înfrăţi.
Ideea atunci a părut a fi cam deplasată, cam de neînchipuit. Dar acum, când din
ambele părţi s-au găsit oameni doritori de se cunoaşte mai bine, poate totuşi
se apropie ziua când Bucureştiul cel mic şi Bucureştiul cel mare vor deveni
fraţi.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu