Pălăscarii – chemători la nuntă la Chitighaz

O fotografie veche cu pălăscarii: Ştefan Popa, Gheorghe Ciumpila, Petru Olar

„Frunză verde-a cucuruz,/ Pălăscari ca şi-anoşti nu-s./ Mai mîndri şi mai frumoşi,/ Şi la fete drăgostoşi.”

Actul de invitare la nuntă a ocupat un loc deosebit, distinct în tradiţiile românilor din Chitighaz. Chemătorii la nuntă la noi în sat se numesc „pălăscari”, după ploşca, iaga cu băutură cu care umblau a chema. Ei invitau musafirii, prietenii la petrecerea familială.

Există încă la Chitighaz oameni cu vorbă şi simţământ românesc adevărat, care ne mai pot povesti despre tradiţiile strămoşeşti a căror părtaşi au fost în urmă cu 50 de ani. Cu trecerea timpului, datinile nu şi-au pierdut strălucirea, le poartă în suflet şi memorie. Astfel de oameni sunt soţii Olar, Petru Olar şi Florica Mocan Olar, membrii ultimei generaţii „mari” care au practicat încă aceste tradiţii.

Apropoul de a vorbi despre sarcina pălăscarilor a dat-o o fotografie, pe care l-am găsit pe Petru Olar ca pălăscar.

– Bace Petre, vă rog să-mi povestiţi cum era datina alegerii pălăscarilor, chemătorilor la uspăţ?

– Eram aleşi după încredinţarea tinerilor, atât din partea mirelui, cât şi din cea a miresei, mai ales dintre prieteni, verişori sau rude apropiate. La nunţile mai mici doi, la cele de proporţie mai mare patru pălăscari invitau oaspeţii. Eu am fost ales de pălăscar la şase uspăţuri.

– Cum v-a fost îmbrăcămintea?

– Am îmbrăcat haine de sărbătoare, costum negru, cămaşă albă, cizme şi clopul împodobit. După părerea mea cea mai frumoasă piesă era clopul pălăscarului.

– Cine şi cum a împodobit clopul?

Punând această întrebare, cuvântul a fost preluat de soţie, fiindcă împodobirea clopului era sarcina fetelor.

– Înaintea uspăţului ne-am adunat la casa uneia dintre fetele de cunună, numite „meseloaice”, sau la casa de cultură unde împodobeam clopul cu prime în diferite culori. Foloseam mai ales panglici roşii, vinete, galbene, verde, albe. Mai fixam pe clop câte patru oglinzi („cocotori”) în formă rotundă (funcţia oglinzilor era să sclipească).

În perioada premergătoare, părinţii şi tinerii se întruneau şi întocmeau lista invitaţilor la nuntă. Mireasa şi-a ales fetele de cunună dintre prietene şi verişoare. Apoi alegeau bucătăresele, femeile care făceau aluatul, melcişorii, „gîrtenele”, care au făcut prăjiturile şi care jumuleau, „ciupeleau” găinile.

Bărbaţii aveau rolul de a ridica „şatra” în curtea casei unde se ţinea uspăţul, tăiau porci, oi sau viţei.

– Când aţi mers să invitaţi oaspeţii la nuntă? Cu câte zile înainte?

– Chemarea la nuntă s-a făcu cu o săptămână înaintea nunţii. Ca să gătăm cu lista invitaţilor începeam în ziua de sâmbătă să terminăm duminică până seara. Pălăscarii din Chitighaz mai umblau să invite la nuntă şi cu cai împodobiţi cu „lipideauă” (cearşeafuri) şi cu faţă de masă. Alţii porneau la drum cu bicicleta, roţile fiind decorate cu panglici multicolore.

– Cum a decurs chemarea la casa gazdelor?

– Intrarea în casa invitaţilor şi momentele de aşteptare a pălăscarilor erau un act sărbătoresc. Noi, pălăscarii şi gazdele ne salutam reciproc şi rosteam urări de bine. Chemarea am spus-o în versuri, care au conţinut salutarea gazdelor şi am rostit scopului sosirii.

„Deie Dumnezo, voie bună,

Cu pălăscarii dîn preună!

Noi sîntem trimişi

Dă la june şi dă la mireasă

Cu numele Maria şi Ştefan

Că şi Dumneavoastră

Sînteţ poftiţ la a lor cununie.

La o masă dă cină

La on scauăn dă hodină,

La on danţ cu voie bună.”

Am ciocnit paharele am zis urarea: „Să trăiască tînării!” După urare am pornit la o altă familiile să ne facem datoria.

După chemarea la nuntă, prietenii celor doi tineri, înaintea cununiei urcau într-un car tras de cai împodobiţi cu panglici. Porneau la drum dând de ştire oamenilor că în sat va fi nuntă. Chiuiau strigături picante de nuntă, stârnind haz şi veselie.

„Soacră mare, poale n-are,/ Da i-a face noră-sa,/ Dac-a ţesă cînepa.”

„Uiuiu pă dealu gol,/ Că mnireasa n-are ţol,/ Da i-a face junile,/ Cînd a tunde cînile.”

„Pă uliţa noastră-i chină,/ Junile ni ca-o lumină,/ Pă uliţa noastră-i tău,/ Junile ni ca on birău.”

Maria Sarca Zombai, Chitighaz