Carte despre istoria şcolii româneşti din Chitighaz - Interviu cu autoarea Maria Sarca Zombai, profesoară în pensie
Zilele acestea a ieşit de sub tipar publicaţia bilingvă „Istoria de 220 de
ani a şcolii româneşti din Chitighaz (1973–2013)”, semnată de Maria Sarca
Zombai. Apariţia acestei monografii a şcolii este o dorinţă de mai mulţi
ani a autoarei, pe al cărui birou manuscrisul aşteaptă din 2008 să fie tipărit.
Din lipsă de fonduri, monografia nu a putut fi tipărită în anul 2009 când
şcoala românească din Chitighaz a sărbătorit 60 de ani de la reînfiinţare, până
anul acesta, cu ajutorul unui proiect lansat de primăria locală. Monografia va
fi lansată la sfârşitul acestei săptămâni, cu ocazia sărbătorii Chitighazului,
unde se va aniversa 600 de ani de la înfiinţarea localităţii. Festivitatea va
avea loc pe 18 august, odată cu Festivalul Pogăciţelor de la Chitighaz. Deoarece
volumul a fost redactat la Editura NOI, am avut ocazia să stăm de vorbă cu
doamna Zombai, care ne face o scurtă recenzie şi ne povesteşte despre motivele
scrierii acestei cărţi.
– Este un lucru foarte important, de care poate nici nu ne dăm seama, că
strămoşii noştri care s-au stabilit aici în urmă cu peste 300 de ani, chiar
dacă s-au confruntat cu foarte multe greutăţi, totuşi, când au avut o cât de
mică posibilitate materială au considerat important să lupte pentru promovarea
comunităţii şi, mai ales, să înceapă cu educarea copiilor. Un rol foarte
important l-a avut aici şi biserica ortodoxă, care a început organizarea
învăţământului în limba maternă înfiinţând şcoala confesională în 1793, dată
foarte importantă, pentru că atunci locuiau în localitate numai români. Trebuie
să spun că o perioadă de o sută de ani au trăit aici la Chitighaz numai români,
ei au fost la conducerea satului, a bisericii, au organizat învăţământul şi,
dacă mă gândesc la lucrurile acestea, trebuie să zic că ne-ar putea fi ruşine
că nu avem nimic scris despre învăţământul românesc din acele timpuri.
Motivaţia mea de a scrie această monografie şi a aduna materialul necesar se
leagă de aceste lucruri. Pentru că suntem în ultima oră, când mai avem câţiva
oameni care ne mai ştiu povesti, despre ce a fost şi cum a fost, măcar cu o
sută de ani în urmă. Din stimă pentru înaintaşii noştri eu am dorit neapărat să
scriu această carte, care este şi o cinste pentru noi, profesorii şi foştii
profesori ai şcolii româneşti din Chitighaz.
– Vă rog să ne prezentaţi pe scurt cartea!
– Cartea este bilingvă, în limbile română şi maghiară, şi este compusă din
trei părţi. Prima parte se referă la şcoala confesională ortodoxă română din
1973 şi până după Primul Război Mondial când s-a schimbat totul. În timpul
monarhiei, localitatea Chitighaz era oarecum în centru, iar după tratatul de la
Trianon localitatea rămâne la periferie şi este ruptă de comunitatea în care
s-a format. A doua parte a volumului se referă la reînceperea învăţământului
românesc după al Doilea Război Mondial. Acest pas nu a fost uşor pentru că
minorităţile s-au confruntat în acea perioadă cu foarte multe probleme. La
început, o perioadă de timp, nu s-a putut preda limba română, decât în câteva
clase, în cadrul şcolii maghiare. Ca o paranteză trebuie să amintesc că la
început nu am avut niciun profesor român din comunitate, însă după război au
sosit în Chitighaz maghiari din Ardeal, care ştiau bine româneşte şi ei s-au
angajat la predarea limbii române. După 1950 am început să avem noi cadre
didactice din comunitate, la început nu erau români din Chitighaz (Hortenzia
Rus din Cenad şi Gheorghe Petrujan din Micherechi), dar mai târziu am
avut învăţători şi profesori care au învăţat şi s-au întors să predea în satul lor:
Mihai Nedro, Maria Brindaş Nicula, Aurica Brindaş, Aurica Gabor Istin. Până
prin 1995 a fost o perioadă când toţi profesorii de la şcoala generală din
Chitighaz au fost originari din localitate, iar acum se schimbă iar treaba,
avem la şcoală din nou profesori maghiari din Ardeal, la ora actuală doi la
număr.
– O parte a monografiei cuprinde mai multe imagini din viaţa şcolii din
Chitighaz şi fotografii vechi despre şcoala confesională. Ştim că aveţi o
colecţie impresionantă de poze vechi despre românii din Chitighaz. Care sunt
cele mai valoroase fotografii care apar în acest volum?
– Cele mai vechi fotografii publicate în această carte sunt din 1896. Nu
sunt foarte multe, dar sunt foarte interesante. Avem o fotografie cu elevi
îmbrăcaţi în haine de sărbătoare cu învăţătorul lor, Ştefan Dolga, deci
inclusiv numele îl ştim. Acesta nu a fost originar din Chitighaz, dar a predat
aproape 30 de ani în această localitate. Fotografia am primit-o de la Sofia
Iova Sirbuţ, iar la marginea fotografiei e tatăl ei pe vremea când era copil. Acesta
s-a născut prin anii 1880 sau 1890. A existat într-o perioadă şi o şcoală de
fete în susţinerea bisericii ortodoxe, care a funcţionat pe lângă şcoala
românească, iar o fotografie interesantă există şi din această perioadă.
Posesorul fotografiei susţine că profesoara din fotografie este Ecaterina
Suciu, care a provenit dintr-o familie însemnată de români din Chitighaz.
– Când adunaţi fotografiile de la consătenii dumneavoastră aceştia vă
împărtăşesc şi poveşti despre imaginile respective?
– De cele mai multe ori da. De aceea am spus că suntem în ultima oră,
pentru că mai avem foarte puţini bătrâni români, care ne mai ştiu povesti. Sunt
mulţumită pentru că am găsit fotografii despre aproape toate promoţiile din cei
60 de ani de învăţământ românesc de la Chitighaz, între 1946–2012. Mă bucur
foarte mult că am fost susţinută şi am putut să editez acest volum, să vadă
cine îl va lua în mână că, uite, românii de azi din Chitighaz şi strămoşii lor
şi-au făcut datoria de români şi putem fi mândri de acest lucru.
A. Butar
Comentarii
Trimiteți un comentariu