Carte despre istoria şcolii româneşti din Chitighaz - Interviu cu autoarea Maria Sarca Zombai, profesoară în pensie

Zilele acestea a ieşit de sub tipar publicaţia bilingvă „Istoria de 220 de ani a şcolii româneşti din Chitighaz (1973–2013)”, semnată de Maria Sarca Zombai. Apariţia acestei monografii a şcolii este o dorinţă de mai mulţi ani a autoarei, pe al cărui birou manuscrisul aşteaptă din 2008 să fie tipărit. Din lipsă de fonduri, monografia nu a putut fi tipărită în anul 2009 când şcoala românească din Chitighaz a sărbătorit 60 de ani de la reînfiinţare, până anul acesta, cu ajutorul unui proiect lansat de primăria locală. Monografia va fi lansată la sfârşitul acestei săptămâni, cu ocazia sărbătorii Chitighazului, unde se va aniversa 600 de ani de la înfiinţarea localităţii. Festivitatea va avea loc pe 18 august, odată cu Festivalul Pogăciţelor de la Chitighaz. Deoarece volumul a fost redactat la Editura NOI, am avut ocazia să stăm de vorbă cu doamna Zombai, care ne face o scurtă recenzie şi ne povesteşte despre motivele scrierii acestei cărţi.

– Este un lucru foarte important, de care poate nici nu ne dăm seama, că strămoşii noştri care s-au stabilit aici în urmă cu peste 300 de ani, chiar dacă s-au confruntat cu foarte multe greutăţi, totuşi, când au avut o cât de mică posibilitate materială au considerat important să lupte pentru promovarea comunităţii şi, mai ales, să înceapă cu educarea copiilor. Un rol foarte important l-a avut aici şi biserica ortodoxă, care a început organizarea învăţământului în limba maternă înfiinţând şcoala confesională în 1793, dată foarte importantă, pentru că atunci locuiau în localitate numai români. Trebuie să spun că o perioadă de o sută de ani au trăit aici la Chitighaz numai români, ei au fost la conducerea satului, a bisericii, au organizat învăţământul şi, dacă mă gândesc la lucrurile acestea, trebuie să zic că ne-ar putea fi ruşine că nu avem nimic scris despre învăţământul românesc din acele timpuri. Motivaţia mea de a scrie această monografie şi a aduna materialul necesar se leagă de aceste lucruri. Pentru că suntem în ultima oră, când mai avem câţiva oameni care ne mai ştiu povesti, despre ce a fost şi cum a fost, măcar cu o sută de ani în urmă. Din stimă pentru înaintaşii noştri eu am dorit neapărat să scriu această carte, care este şi o cinste pentru noi, profesorii şi foştii profesori ai şcolii româneşti din Chitighaz.
– Vă rog să ne prezentaţi pe scurt cartea!
– Cartea este bilingvă, în limbile română şi maghiară, şi este compusă din trei părţi. Prima parte se referă la şcoala confesională ortodoxă română din 1973 şi până după Primul Război Mondial când s-a schimbat totul. În timpul monarhiei, localitatea Chitighaz era oarecum în centru, iar după tratatul de la Trianon localitatea rămâne la periferie şi este ruptă de comunitatea în care s-a format. A doua parte a volumului se referă la reînceperea învăţământului românesc după al Doilea Război Mondial. Acest pas nu a fost uşor pentru că minorităţile s-au confruntat în acea perioadă cu foarte multe probleme. La început, o perioadă de timp, nu s-a putut preda limba română, decât în câteva clase, în cadrul şcolii maghiare. Ca o paranteză trebuie să amintesc că la început nu am avut niciun profesor român din comunitate, însă după război au sosit în Chitighaz maghiari din Ardeal, care ştiau bine româneşte şi ei s-au angajat la predarea limbii române. După 1950 am început să avem noi cadre didactice din comunitate, la început nu erau români din Chitighaz (Hortenzia Rus din Cenad şi Gheorghe Petrujan din Micherechi), dar mai târziu am avut învăţători şi profesori care au învăţat şi s-au întors să predea în satul lor: Mihai Nedro, Maria Brindaş Nicula, Aurica Brindaş, Aurica Gabor Istin. Până prin 1995 a fost o perioadă când toţi profesorii de la şcoala generală din Chitighaz au fost originari din localitate, iar acum se schimbă iar treaba, avem la şcoală din nou profesori maghiari din Ardeal, la ora actuală doi la număr.
– O parte a monografiei cuprinde mai multe imagini din viaţa şcolii din Chitighaz şi fotografii vechi despre şcoala confesională. Ştim că aveţi o colecţie impresionantă de poze vechi despre românii din Chitighaz. Care sunt cele mai valoroase fotografii care apar în acest volum?
– Cele mai vechi fotografii publicate în această carte sunt din 1896. Nu sunt foarte multe, dar sunt foarte interesante. Avem o fotografie cu elevi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare cu învăţătorul lor, Ştefan Dolga, deci inclusiv numele îl ştim. Acesta nu a fost originar din Chitighaz, dar a predat aproape 30 de ani în această localitate. Fotografia am primit-o de la Sofia Iova Sirbuţ, iar la marginea fotografiei e tatăl ei pe vremea când era copil. Acesta s-a născut prin anii 1880 sau 1890. A existat într-o perioadă şi o şcoală de fete în susţinerea bisericii ortodoxe, care a funcţionat pe lângă şcoala românească, iar o fotografie interesantă există şi din această perioadă. Posesorul fotografiei susţine că profesoara din fotografie este Ecaterina Suciu, care a provenit dintr-o familie însemnată de români din Chitighaz.
– Când adunaţi fotografiile de la consătenii dumneavoastră aceştia vă împărtăşesc şi poveşti despre imaginile respective?
– De cele mai multe ori da. De aceea am spus că suntem în ultima oră, pentru că mai avem foarte puţini bătrâni români, care ne mai ştiu povesti. Sunt mulţumită pentru că am găsit fotografii despre aproape toate promoţiile din cei 60 de ani de învăţământ românesc de la Chitighaz, între 1946–2012. Mă bucur foarte mult că am fost susţinută şi am putut să editez acest volum, să vadă cine îl va lua în mână că, uite, românii de azi din Chitighaz şi strămoşii lor şi-au făcut datoria de români şi putem fi mândri de acest lucru.
A. Butar

Comentarii