Şi eu am fost la Micherechi în ziua de Sfânta Măria Mică! Nu am fost în
trup, dar am fost în suflet. De la vreo 1200 de km depărtare, gândul mi-a fost tot
timpul nu la Festivalul Castraveţilor, ci la acel invitat de onoare al satului,
despre care ştiam că vine cu mari emoţii şi cu inima deschisă în satul
strămoşilor săi, în satul pe care acum a avut ocazia să-l vadă doar pentru a
doua oară. Un om deosebit, care la vârsta de 88 de ani îşi propune ca în
viitor, măcar tot la doi ani, să mai ajungă la Micherechi. Fără să-l văd de
această dată cu propriii mei ochi, ştiu că Părintele Nicolae Bordaşiu din Bucureşti a adus cu el multă lumină în satul
străbunilor şi vreau să sper că această lumină a aprins şi în sufletele
micherechenilor dragostea de neam şi de credinţă.
Vorbind în biserica ortodoxă pe care strămoşii lui au înfiinţat-o acum
foarte mulţi ani, părintele Bordaşiu nu s-a plâns de viaţa grea pe care a
trăit-o el, cu ani buni de întemniţări şi cu represiuni din cauza regimului
comunist, ci a împrăştiat în jurul său lumina credinţei şi a iubirii de neam. De
unde ştiu asta fără să fiu prezentă? Pentru că aşa am simţit şi eu la prima mea
întâlnire cu Părintele, cândva prin anul 2000. Când l-am sunat la telefon şi
m-am prezentat că sunt un jurnalist român din Ungaria şi că aş vrea să-l
vizitez nu s-a arătat prea încântat, dar în momentul când am rostit cuvântul
Micherechi, că de fapt eu vin din acest sat, mi-a vorbit ca un bunic şi mi-a
zis: vino repede, sunt acasă. I-am dus atunci în dar Monografia satului
Micherechi. Tot timpul cât am stat faţă-n faţă cu el, Părintele strângea la
pieptul său cartea şi mi-a zis: „Să ştii că tare mă bucur că ai venit să mă
vezi, dar totodată abia aştept să pleci… Să mă pot apuca de citit!” Nu ştiu
dacă am mai întâlnit până atunci pe cineva care să transmită atâta dragoste
sinceră faţă de satul în care eu m-am născut, dar pe care până atunci el nici
măcar nu l-a văzut vreodată. Ramura de familie Bordaşiu, din care se trage
Părintele Nicolae, s-a întors în România cu mai multe generaţii în urmă, iar
după ei a rămas doar amintirea acelor străbuni care au contribuit semnificativ
la înfiinţarea bisericii ortodoxe, la întemeierea satului de azi.
Decenii de-a rândul, relaţia Părintelui cu satul Micherechi s-a concretizat
doar prin întâlnirile cu acei puţini intelectuali români din Ungaria care
ocazional îl vizitau când se aflau la Bucureşti. În toamna anului trecut, un
grup destul de mare de micherecheni, aflaţi în excursie în capitala română, l-a
vizitat în biserica lui. La Sfântul Silvestru. Era noros afară, iar în biserică
era cam întunecos când am ajuns. Când ne-a văzut însă Părintele şi a venit
printre noi, s-a făcut lumină. Cei care l-au văzut pentru prima dată au stat
înmărmuriţi, întrebându-se cum se poate aşa ceva: un om care nu i-a văzut
niciodată să le transmită atâta dragoste. Şi iată că acum a venit la ei acasă.
A venit să le spună ca să fie „totdeauna legaţi laolaltă prin limbă, prin sânge
şi prin credinţă”. Unii pot crede că Părintele le-a adus un dar valoros prin
Sfânta Evanghelie aurită. Aurul însă nu este cel pe care-l vedem cu ochii, ci
cel pe care l-a adus în inima sa: mesajul de a sădi în sufletul fiecăruia
dragostea de neam, dragostea de credinţă.
Cele câteva ore pe care Părintele Nicolae Bordaşiu, acest Om între oameni, le-a
petrecut printre micherecheni au valorat mult mai mult pentru viitorul
comunităţii româneşti decât ne putem da noi azi seama. Mai mult decât o sută de
vizite ministeriale sau de secretari de stat, mai mult decât miile de
promisiuni făcute cu uşurinţă şi nerespectate cu neglijenţă de către multe
autorităţi de la Bucureşti. Părintele nu a promis, nu ne-a ademenit cu nimic,
doar ne-a arătat calea pe care s-o urmăm. E un cadou mai scump şi mai cinstit
decât orice promisiune deşartă.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu