Editorial - „Amin” pentru statuia lui Şaguna

Premierul ungar a spus „amin” pentru amplasarea statuii mitropolitului Andrei Şaguna la Jula. Cu siguranţă i-a fost greu lui Orbán Viktor să rostească acele câteva cuvinte de aprobare şi nici nu ştim (doar bănuim) care şi cât de mare va fi preţul pe care România va trebui să-l plătească în schimb. Sau crede şi el că România a plătit deja destul? Că România le-a permis şi până acum ungurilor să-şi pună statui şi plăcuţe bilingve unde au vrut ei? Şi iată, acum, a sosit timpul ca să facă şi ungurii un gest faţă de români, de fapt, faţă de naţionalitatea română din Ungaria, care are nu numai obligaţii faţă de ţara în care trăieşte, ci şi drepturi.

Imediat după obţinerea de către ministrul român de externe Titus Corlăţean a promisiunii lui Orbán, presa de extrema dreaptă din Ungaria a şi început să agite spiritele. Exact ca acum 4 ani, când s-a discutat prima dată despre această doleanţă a românilor, s-au scris articole acuzatoare şi jignitoare la adresa primului mitropolit al Ardealului. De exemplu, că nu are ce căuta o statuie a lui în Ungaria! De ce nu? Doar s-a născut pe teritoriul acestei ţări, la Mişcolţ. Sau: Niciodată nu a trecut prin Jula, atunci de ce ar trebui să aibă o statuie în acest oraş!? De ce, ungurii care au statui şi busturi prin toată România, au cutreierat prin toată ţara?

Pentru românii din Ungaria, Andrei Şaguna este un simbol. Un simbol al demnităţii naţionale, al puterii de sacrificiu pentru propriul popor. Memoria vremii spunea despre el: „Şaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a dezţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”. Nu se ştie cine a spus aceste cuvinte, nu contează nici dacă le-a spus sau nu, deoarece pentru românii din Ungaria de azi viaţa şi activitatea lui Andrei Şaguna este foarte reprezentativă. S-a născut pe pământul Ungariei de azi din părinţi aromâni, a trăit drama minoritarului atât prin religia sa cât şi prin naţionalitate, şi-a croit un drum în viaţă prin care a devenit una dintre cele mai mari personalităţi ale poporului său.

Sunt şi printre noi unii care se întreabă dacă într-adevăr avem nevoie de statuia lui Şaguna. Bineînţeles, răspunsul poate fi şi NU. Nu avem nevoie, dacă nu mai vrem să fim români. Nu avem nevoie, dacă vrem ca şi în continuare să fim trataţi ca nişte maimuţe care doar dansează şi cântă când este cazul, dar limba şi credinţa străbună am uitat-o deja. Maimuţele sunt mult mai bune marionete, decât oamenii care vor să vorbească şi să se roage în limba străbunilor. Ăştia din urmă uneori chiar şi gândesc. Şi asta nu prea place.

Cui îi este frică de statuia lui Şaguna? Ungurilor care cred că adevărul şi dreptatea poate fi întotdeauna numai de partea lor, dar şi unor români care nu-şi cunosc trecutul şi valorile, care nu recunosc faptele mari ale înaintaşilor. Cum zicea Ioan Lupaş: „E posibil să mai aibă numele lui Şaguna şi azi un sunet cam neplăcut – pentru unii! Acest sunet, care seamănă foarte mult a mustrare pentru cei ce nu-şi îndeplinesc datoria conştient şi cu demnitate, va fi bine să-l păstreze şi în viitor. Pentru toţi Românii de bine însă acest nume va trebui să răsune, cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă, a datoriilor faţă de lege şi neam…”.

Există azi în Ungaria o biserică ortodoxă care însă nu se teme de numele lui Şaguna. În lăcaşul ctitorit de strămoşii lui, la Mişcolţ, numele lui Şaguna este pomenit la finalul fiecărei slujbe. Acolo numele lui nu sună a pericol, ci este rostit cu demnitate şi preţuire, in limba maghiară, de un preot maghiar. Acest exemplu ar trebui să-l preluăm şi noi în bisericile noastre. Să-l pomenim nu numai în ziua în care l-am făcut sfânt, pe 30 noiembrie, ci şi în celelalte duminici şi sărbători.

Eva Şimon