EDITORIAL: Ia, spăcelul şi Liceul Bălcescu

Mai multe poze aici
Ziua de 24 iunie a fost, la români, Ziua Universală a Iei. Sărbătoarea bluzei tradiţionale româneşti s-a născut dintr-o iniţiativă pornită pe reţeaua de socializare Facebook, de la comunitatea „La Blouse Roumaine”, care şi-a luat numele după celebra pictură a artistului francez Henry Matise. Pentru a celebra superba ie tradiţională, ţesută şi brodată cu atâta iscusinţă de bunici şi străbunici, comunitatea online „La Blouse Roumaine”, care numără peste 24.000 de membri, a demarat o campanie internaţională pentru decretarea „Zilei Universale a Iei” în data de 24 iunie, de Sânziene. În această zi, toate româncele din lume au fost invitate să poarte o ie, pentru că „ia este o icoană a feminităţii româneşti”, după cum spun promotoarele acestui proiect.
Faima internaţională a iei româneşti se datorează simplităţii şi frumuseţii acesteia apreciată de renumiţi designeri. Bluza tradiţională a româncelor a beneficiat totuşi de cea mai mare publicitate din toate vremurile atunci când Regina Maria a României s-a aflat în turneu în Statele Unite ale Americii, în anul 1926, moment în care Majestatea Sa a purtat ii croite din materiale preţioase, brodate şi cu accesorii aflate la modă în perioada interbelică. Pe vremea Reginei Maria, ia a constituit un simbol deosebit pentru spiritul patriotic.
Acele românce din Ungaria, care au terminat liceul între anii 1970 şi 1990, cu siguranţă îşi amintesc (cu plăcere sau nu) că, pe acele vremuri, uniforma obligatorie a elevelor de la Liceul „N. Bălcescu” din Jula a fost ia românească. În ziua înscrierii noilor elevi la această şcoală, li s-a comunicat că trebuie să-şi facă rost de o ie, pe care s-o poarte apoi la toate serbările şcolare (la deschiderea şi încheierea anului şcolar, la 15 martie, 4 aprilie, 1 mai sau 7 noiembrie). Zis şi făcut. Nimeni nu avea curajul atunci să încalce această regulă a casei, aşa că elevele şi mamele lor s-au dus în România să-şi procure o ie. Aşa a făcut şi maică-mea cu mine. În toţi cei patru ani, pe care i-am petrecut la liceu în perioada 1984–88, purtam o ie albă cusută cu fir roşu. O purtam pentru că era obligatoriu, şi nu pentru că m-ar fi legat ceva sentiment de ea. Din păcate, nici mie, nici colegelor mele, nu ne-a explicat nimeni rostul acestei uniforme, nu ne-a vorbit nimeni despre sentimentele pe care ar trebui să le avem când îmbrăcăm bluza românească. Poate tocmai din acest motiv a şi dispărut ia, ca uniformă obligatorie, pe nevăzute, cândva pe la sfârşitul anilor 80.
Bunicile şi străbunicile noastre, care s-au născut deja şi ele în Ungaria de azi, nu ştiau să coase ii. Ştiau însă să-şi facă spăcele. Le purtau cu atâta mândrie, dar nu în orice zi, ci numai în duminici sau în zilele de sărbători. Noi, fete de 14–15 ani, pe la mijlocul anilor 1980, poate tocmai pentru a înlocui ia obligatorie, am purtat cu deosebită bucurie spăcelele furate din dulapurile bunicilor. Acum, cu minte de adult, îmi pare rău că pe acele vremuri nimeni nu mi-a explicat că spăcelul e acelaşi lucru cu ia, doar că este specific pentru zona Transilvaniei şi Banatului. Faţă de spăcel aveam sentimente româneşti, pentru că era a bunicii, pentru că era vechi, pentru că prietena mea unguroaică nu o avea, era numai a mea, a noastră, a românilor. Mie spăcelul mi-a dat mai multă identitate românească, decât ia. Faţă de ie nu aveam aceleaşi sentimente. Pentru că era cumpărată dintr-un magazin din România. Nici faţă de România, ca ţară, nu aveam sentimente. Pentru că nu m-a învăţat nimeni.
Rolul şcolilor noastre din Ungaria nu este numai ca să ne înveţe să citim, să scriem şi să numărăm. Este şi de a ne învăţa trecutul nostru, de a ne transmite valorile poporului din care facem parte. Iar acest trecut, aceste valori nu sunt numai până la graniţele Micherechiului, Chitighazului sau ale Julei.
Eva Şimon

Comentarii