Nu poţi fi bun ungur dacă nu eşti şi un pic secui. Şi pentru că, după cel mai nou dicton central de la Budapesta, „toţi cei care trăim în Ungaria suntem unguri”, inclusiv membrii celor 13 naţionalităţi au început să-şi scormonească arborele genealogic doar-doar îşi găsesc vreun strămoş secui. Unora le-a şi reuşit. Schizofrenia din mentalul minorităţilor din Ungaria, care se vede clar şi din rezultatele de la ultimul recensământ, continuă să producă noi dovezi.
Cu două zile înainte de Marele Marş al Secuilor, îl văd la un post de televiziune pe jurnalistul şi scriitorul Vujity Tvrtko, de origine croată, care declara cu mândrie că şi-a găsit rădăcinile secuieşti într-un sătuleţ din România. Şi ca să-i susţină pe secuii din România, imediat li s-a şi alăturat la Marele Marş. După naştere, Tvrtko a fost scris în acte cu numele de Balogh Szilárd. La 17 ani, în 1989, a fost primul croat din Ungaria care şi-a schimbat în mod oficial, în toate actele, numele unguresc pe cel croat. Vujity este numele de familie al mamei, iar Tvrtko este traducerea în croată a lui Szilárd. Nu ştim câţi croaţi din Ungaria i-au urmat exemplul, cert este că acest personaj cel puţin interesant al croaţilor a declarat de mai multe ori: „E ciudat, dar de când mă numesc Vujity Tvrtko, mă simt un ungur mândru, pentru că trăiesc într-o ţară unde îmi pot permite acest lucru”. („Furcsa, de amióta Vujity Tvrtko-nak hívnak, azóta vagyok büszke magyar ember, mert egy olyan országban élek, ahol ezt megtehettem.”) Iată şi textul unguresc, ca nu cumva să fim acuzaţi că nu am tradus bine. Îi lăsăm pe specialişti (analişti politici, psihologi sau psihiatri) să analizeze dacă e smintită în vreun fel gândirea naţionalităţilor din Ungaria sau nu.
Numai în Ungaria se poate întâmpla să fii în acelaşi timp croat, ungur şi secui. Nu cu rădăcinile sau cu căsătoriile strămoşilor e problemă, pentru că nici pe vremuri cum nici azi dragostea nu cunoaşte graniţe, ci cu asumarea identităţii. Poţi să ai strămoşi de tot felul de naţionalitate, nu poţi să ai însă mai multe identităţi. Originea şi identitatea nu este nici pe departe acelaşi lucru. Identitatea se moşteneşte de la părinţi şi pe parcursul vieţii şi-o formează fiecare om: că şi-o întăreşte sau se asimilează în populaţia majoritară, e treaba individuală a fiecăruia.
Identitatea se formează şi prin educaţie. Poate nu în fiecare ţară, dar în Ungaria cu siguranţă. Întregul învăţământ din Ungaria, de la grădiniţă până la universitate, este adânc împânzit de naţionalismul unguresc. Aceleaşi discursuri ale politicienilor maghiari au cu totul alt sens dacă sunt rostite pentru naţionalităţile din Ungaria sau pentru ungurii din afară. Vorbind despre identitate pentru naţionalităţile din ţară, mesajul este întotdeauna că trebuie să fim buni cetăţeni, loiali statutului, şi că e frumos dacă ne mai păstrăm limba sau cultura, dar nu-i nicio problemă nici dacă ni le-am pierdut pe drumul anevoios al asimilării, pentru că putem să fim buni unguri de naţionalitate română sau slovacă sau croată şi aşa. Mult mai clare sunt vorbele atunci când sunt adresate ungurilor din afară sau celora ce mărşăluiesc pentru autonomia secuilor/ungurilor din Transilvania: lor li se transmite importanţa limbii şi culturii maghiare, plus strânsa legătură cu ţara-mamă Ungaria.
De la gândirea smintită a naţionalităţilor din interiorul ţării şi până la mesajele transmise ungurilor din afară e o distanţă cât de la cer la pământ. Iar când şi prin mass-media ni se transmite că nu e suficient să ne credem buni croaţi sau sârbi sau români, trebuie să fim şi buni unguri, dar nu strică nici dacă ne găsim şi vreun înaintaş secui, e cam timpul să ne gândim dacă noi am înnebunit sau cei care suferă de chinurile unor frustrări istorice dureroase. Eu cred că cei din urmă.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu