În desişul iluziei teatrale - Silviu Purcărete despre actorii distribuiţi în roluri de actriţe, despre ”răsucirea” conceptuală şi fericirea exilaţilor

(Interviu cu marele regizor realizat de Edit Kulcsár. Traducerea: Anna Scarlat)

„Cum vă place” este o piesă misterioasă şi frapantă – îmi spune regizorul spectacolului, românul celebru Silviu Purcărete, pentru care locul acţiunii piesei, pădurea din Ardennes reprezintă în primul rând iluzia, jocul, lumea teatrului. Desigur, locul unde se află această pădure nu ni-l dezvăluie…

– V-ar fi plăcut să trăiţi în secolul al XVI-lea, în Londra de pe vremea lui Shakespeare?
– Nicidecum. Ceaţă, jeg, zgomot, mizerie, boli, toate astea m-ar fi deranjat. Mie secolul XX – din punct de vedere al teatrului cel puţin – îmi convine. Asta se explică prin faptul că niciodată n-am dorit să fiu actor, m-a interesat întotdeauna regia, iar regizorul, ca artist, a apărut în secolul XX. În epoca lui Shakespeare, pe vremea renaşterii, pictor aş fi fost cu plăcere, undeva, în Italia de Nord.
– Aţi montat până acum piese de Shakespeare în ţara dumneavoastră, în România, apoi în Norvegia, în Franţa, în Ungaria, în Anglia. Atâtea limbi, atâtea culturi – oare Shakespeare a fost acelaşi? 
– E mult mai dificil, dacă montez într-o ţară – cum e de pildă Norvegia sau Ungaria – a căror limbă nu o cunosc. Aici desigur folosim traduceri şi fiecare traducere este o variantă literară născută pentru a inspira opera shakespeareană, în compunerea poetică a unui alt scriitor, alt poet. Din cauza asta diferenţa dintre Anglia şi restul lumii este că, în Anglia, Shakespeare nu este doar un dramaturg printre mulţi alţii, el este primul şi cel mai mare. La ei însemnătatea lui Shakespeare şi a limbii engleze înseamnă unul şi acelaşi lucru. Opera lui e considerată fiind a lor, şi fiecare cuvânt din ea este unul sfânt. Respectul pe care îl poartă creaţiilor sale este aproape sacru, asemenea respectului faţă de textele liturgice. În Anglia, un rând nu am putut tăia din „Furtuna” – pare o exagerare! Din fericire, oricum nu aş fi vrut să tai prea mult din text, pentru că îl consider unul perfect. În schimb, în multe din piesele lui Shakespeare există pasaje – referiri la evenimente istorice sau de altă natură, anecdote etc. – care astăzi şi-au pierdut actualitatea, nu le mai înţelegem.
– În timpul repetiţiilor, la masă aţi mărturisit că de mult vă preocupă punerea în scenă a textului „Cum vă place”. De ce?
– Mă interesează piesele misterioase, care necesită dezlegări, pentru că îmi place truda de a explora, care înseamnă punerea în scenă a lucrării. Nu regizez nimic din dorinţa de a demonstra altora cât de deştept pot eu interpreta un text. Mă preocupă textele, care prin bogăţia lor, prin misterul lor, mă obligă să caut şi să dezleg tainele ce se ascund în ele. O astfel de piesă misterioasă şi frapantă este „Cum vă place”. Nici nu ştie omul cum să se apuce de ea, atât de multe puncte de interpretare oferă. Şi piesa asta e precum un castel, cu nenumărate intrări şi nu se ştie unde duce fiecare, numai dacă intri prin toate. Pe deasupra, multitudinea de teme a piesei este extrem de interesantă: travestiuri, relaţia bărbat-femeie, amor…
– Care este influenţa asupra înţelegerii piesei – mă gândesc în primul rând la relaţia bărbat-femeie – faptul, că de la scrierea ei, în cei mai bine de patru sute de ani care au trecut, multe s-au schimbat?  
– Ah, eu nu cred că în problema asta ar fi avut loc schimbări drastice. Nici în secolele următoare purtarea faţă de femei nu a fost alta decât pe vremea lui Shakespeare. În relaţia bărbat-femeie abia în ultimii cincizeci de ani au avut schimbări spectaculoase, dar încă nu putem şti unde duce asta… După mine, toate despre câte vorbeşte Shakespeare au rămas valabile şi astăzi, au existat aceleaşi situaţii de bază, ca şi astăzi.
– Conform obiceiurilor teatrale din epoca Elisabethană, şi de data aceasta bărbaţii vor interpreta rolurile de femeie. Asta ajută la înţelegerea piesei?
– Nu este ceva neobişnuit în istoria teatrului ca numai bărbaţi sau, din contra, numai femei să interpreteze toate rolurile. În cazul teatrului japonez kabuki trupele erau compuse numai din femei, mai târziu din bărbaţi, care interpretau toate rolurile, pe faţă cu machiaj perfect de femeie. Cred că dacă ne îndepărtăm un pic de obiectul pe care îl examinăm, îl şi putem înţelege mai bine, avem şanse mai mari pentru o înţelegere mai exactă. Ceea ce şi în teatru poate fi o metodă bună. Deci, dacă un actor joacă un rol de femeie, poate vedea mai exact tot ce îl manevrează pe acel personaj. Este valabil şi invers. Nu se ascunde aici nici o mare taină, nu e decât o situaţie de bază pentru actor, doar acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când un actor joacă un personaj hain şi face anume lucruri pe scenă, care altminteri nu-i sunt proprii.
– În „Cum vă place” până şi asta e mai „răsucit,” deoarece interpreţii apar în travesti. 
– Shakespeare se joacă genial cu sexele, cu travestiurile, cu dorul din dragoste şi cu deziluzia din dragoste. Aşa cum scrie şi Jan Kott: actorul care o interpretează pe Rosalinda o joacă pe fata, care îmbrăcată în băiat interpretează o fată. Natural că toată lumea se va îndrăgosti: Silviu o iubeşte pe Phoebe, Phoebe pe Ganymede, dar Ganymede e îndrăgostit de Orlando, însă Orlando se prăpădeşte după Rosalinda, care – asta desigur bărbatul nu ştie – este însuşi Ganymede… Modalitatea de joc din epoca Elisabethană am mai „răsucit-o” o dată: pentru rolul Jaques melancolicul am solicitat-o pe Dorottya Udvaros.
– „Cum vă place” se petrece în pădurea Ardenilor, unde exilaţii îşi găsesc adăpost. Pentru dumneavoastră ce simbolizează pădurea?
– Pădurea este locul unde se reformulează legile. Robin Hood a trăit în pădure cu camarazii lui, după legile concepute de el. Şi „Cum vă place” în parte din asemenea întâmplări se compune, pe deasupra, la sfârşitul piesei, printr-o manevră miraculoasă până şi hainii care vin în pădure devin buni. Desigur, pădurea Ardenilor este iluzia, este jocul, este lumea teatrului. Cu plăcere devenim şi noi exilaţi în „desişul iluziei teatrale”…
– Acum câţiva ani, în Teatrul Katona József din Budapesta, aţi montat un Shakespeare, nu de mult un spectacol de operă la Debreţin, iar la Naţionalul din Budapesta vi se joacă montarea cu Scapin, de Moliére. Vă place să lucraţi cu actori maghiari?
– Montarea de acum este cea de-a treia cu o trupă de proză maghiară, încă nu aş putea trage concluzii concludente. Din păcate, nu ştiu ungureşte, asta într-un fel îmi îngreunează munca. Dar în Ungaria, în România şi în acele ţări, unde în teatre mai există trupe, se poate lucra într-o atmosferă mult mai plăcută, mai familiară şi te mai poţi întâlni cu actori în etate, bătrâni chiar! În Occident – de pildă în Franţa, în Anglia – nu mai există trupe, distribuţia unei producţii se face cu actori pe contract, cei în vârstă abia dacă îşi pot asuma acest mod de viaţă plin de nesiguranţă. Mie îmi place să lucrez în locuri unde sunt primit cu plăcere şi unde cu toţii se concentrează asupra activităţii de creaţie. Aici, la Naţional există această posibilitate.

*

Silviu Purcărete (1950) este unul din cei mai cunoscuţi regizori de teatru din lume, a lucrat în cele mai cunoscute teatre din Tokio, Melbourne, Montreal, München, Viena, Glasgow, Londra, São Paolo. S-a născut în Bucureşti, aici a terminat şi facultatea de regie. La începutul anilor 1990, a fost directorul celui mai vestit teatru de artă din România, Teatrul Bulandra, între 1996 şi 2002 a condus în Franţa teatrul din Limoges, unde a înfiinţat şi o şcoală de teatru. În prezent trăieşte la Paris. Spectacolele lui sunt călătorii infinite, în care realitatea şi fantezia se împletesc, imagistica încântătoare şi fermecătoare a montărilor sale atrag după sine publicul, în vârtejul nebuniei teatrului.

Comentarii