A fost o minunată dimineaţă de toamnă.
O linişte neobişnuită. Era zi de duminică. Azi nici maşinile nu prea circulau pe drumul principal.
Pe masa de pe veranda casei noastre de pe strada Liszt Ferenc sunt aruncate în dezordine fotografii, albume. Păi, da, m-am uitat la ele ieri seară şi le-am lăsat aşa, îmi vine în minte explicaţia.
Razele soarelui care pătrund prin fereastra mare a verandei luminează fotografiile îngălbenite, vechi de mai bine de şapte decenii. Mă aşez, le pipăi şi rând pe rând privesc din nou fotografiile. Aud clopotele bisericii. Ne cheamă la slujba de la ora nouă jumate. Trecutul reînvie…
*
Prin negura timpului îmi amintesc de o imagine, când mergeam cu bunicii la biserică. Aud şi acum cuvintele tatălui meu. Trebuie să ne rugăm atât pentru cei vii cât şi pentru cei morţi.
Pe spatele unei fotografii văd scris: „Ce frumoasă e viaţa la iarbă verde. Crişul Negru. 24 aprilie 1939”.
În imagine apar nişte soldaţi tineri, puternici, foarte veseli. Îngenunchează în jurul unui foc de tabără şi îşi frig slănină. În dreapta pozei stă taică-meu cu frigarea în mână. Trebuia să fie vreme bună, pentru că bărbaţii sunt dezbrăcaţi până la brâu. Unul curăţă ceapă, altul întoarce frigarea, al treilea priveşte cu ochi mari bucatele gustoase. Probabil mirosul a fost cel care a atras acolo şi un câine alb.
O clipă privesc cu toţii în sus. Aşa le-a cerut fotograful. Cei 15 soldaţi erau în permisie. Au venit la Jula, ca să petreacă împreună câteva zile vesele la sălaşul tatălui meu.
Nu aveau nici habar că astea vor fi ultimele zile liniştite pentru ei.
*
Într-o altă fotografie de atelier sunt opt soldaţi serioşi, îmbrăcaţi în uniformă. Aşa privesc aparatul de fotografiat cum au privit peste câţiva ani, ochi în ochi, moartea.
*
Tatăl meu s-a însurat în ianuarie 1940. Peste scurt timp şi-a dus nevasta la sălaş. Atunci încă totul era frumos! Tinerii însurăţei însă nu mult timp s-au putut bucura de aceste zile senine, pentru că, după cum aflu din corespondenţe, pe 30 iunie 1940 a fost chemat să se înroleze în cazarma Vilmos din Budapesta. De acolo a fost dus la Aszód, unde a fost telegrafist. Când avea câteva zile de permisie, venea acasă şi se ocupa de treburile gospodăriei.
*
Dintr-o scrisoare datată în iulie 1941 aflu că este deja dus pe frontul rusesc. A servit în compania 3, tot ca telegrafist. Numărul poştal al companiei a fost: 41/10. Tonul acelor scrisori era personal, sentimental, uneori plin cu griji, dar şi cu speranţă. Toate treburile gospodăriei au căzut în acei ani pe umerii tinerei neveste de doar 18 ani.
Fragment dintr-o scrisoare din 24 iulie:
„Draga mea soţie! Asta e a 13-a scrisoare pe care ţi-o scriu şi am primit doar un singur răspuns. Să-mi scrii pe adresa companiei, dar nici măcar aşa nu-i sigur că mă vor găsi scrisorile tale. Scrie-mi despre lucruri bune şi frumoase, pentru că eu de aici, de unde sunt, nu ştiu să scriu nimic ce te-ar interesa pe tine. Mulţumesc lui Dumnezeu eu sunt bine şi asta îţi doresc şi ţie. Aud că la Jula a bătut piatra şi a distrus o bună parte a produselor de pe câmp. Mi-e frică de ziua de mâine, dar să sperăm că Bunul Dumnezeu ne va ajuta.
La scrisorile scrise pe hârtie roz uneori a sosit şi răspuns. Fragment dintr-o scrisoare trimisă de maică-mea:
„De mult nu am primit vreo scrisoare de la tine. Mă consolez cu gândul că poate nu peste mult timp vei veni acasă. Ţi-am trimis duhan. Poate nu-mi scrii ca să nu mă întristezi, că sunt destul de tristă şi aşa. Avem parte de multe greutăţi. Nu mai putem lucra nici pământul, aşa de tare a îngheţat.”
În aceste scrisori nu se amintea de viaţa de companie, de întâmplările de pe front. Erau cenzurate de fiecare dată înainte să fi fost trimise. Multe scrisori nu au ajuns niciodată la destinatar.
*
Toate scrisorile scrise de tatăl meu aveau în centru gospodăria şi soţia, grijile faţă de cei lăsaţi acasă. Fragment dintr-o scrisoare datată pe 13 noiembrie:
„Cum simţi, oare vom sărbători Crăciunul împreună? Dacă cumva nu vin acasă, te rog, trimite-mi duhan şi ţigări! Trimite-mi ţigări Simphonia şi duhan turcesc, dar numai un pachet mai mic, şi scrie-mi în scrisoare cât ai trimis, pentru că se întâmplă să dispară! Am făcut şase desene despre sălaşul nostru. Într-unul te-am desenat şi pe tine cum dai la găini şi faci cu mâna spre Răsărit. Bace Ökrös stă pe căruţă, gata de pornire. Am desenat şi casa. Când vreau să-mi imaginez căminul nostru, mă uit la aceste desene.”
*
Mama suferea nu atât pentru munca grea din jurul gospodăriei, cât din cauza singurătăţii. Uneori o vizitează nişte verişori şi părinţii. Într-o scrisoare menţionează: „Nimeni nu stă aici cu mine. Au fost, dar nu le-a plăcut aici afară. Cu toţii m-au părăsit, au fugit.”
*
Răspunsul a fost următorul: „Eu te înţeleg şi consimt situaţia ta, pentru că de când suntem împreună mai mult am fost cătană decât civil, dar trebuie să avem încredere într-un viitor mai frumos, mai bun!”
*
Tata scria despre tatăl său:
„Draga mea, aş fi foarte fericit dacă măcar atunci aş putea fi lângă tine când aşezi pe mormântul tatălui meu acea floare frumoasă. El a murit ca un erou pe front, pentru noi toţi.”
Tata avea doar 4 ani când a murit tatăl lui. Poate aşa a vrut soarta, ca el să rămână în viaţă, ca el să ne dea viaţă nouă, copiilor lui.
Tatăl meu a avut un frate mai mic şi trei surori mai mici, născuţi dintr-o nouă căsătorie a bunicii rămase văduvă, Ioan, Florica, Vera şi Ileana.
Fratele lui mai mic a lucrat tot în domeniu militar. Un prieten mare fotbalist îi scrie frăţiorului Ioan următoarele: „Am primit scrisoarea ta, de care m-am bucurat foarte tare. Gera Béla transmite salutări tuturora, este alături de voi sufleteşte. Nu ştiu dacă ai aflat că Levente din Jula a câştigat campionatul, înfrângând echipele MÁV II şi BTE. Azi joacă la Endrőd. Ar vrea să mă legitimeze la OMTK, dar eu nu ştiu ce să fac…”
Şi taică-meu era mare microbist, până la sfârşitul vieţii a ţinut cu echipa din Jula.
Păstrez cu sfinţenie şi scrisorile şi fotografiile unchiului meu Ioan. A lucrat ca funcţionar la Primăria din Jula, până când l-au dus pe frontul din Rusia.
Spre finalul toamnei din 1944 au primit părinţii mei vestea tristă, că Ioan a murit departe de casă, în cotul Donului, fiind rănit mortal. Îşi doarme somnul de veci într-un mormânt fără cruce.
Tatăl meu şi-a pierdut în război atât tatăl cât şi fratele. El a scăpat sănătos. Dar rănile sufleteşti îi erau atât de adânci, încât niciodată nu l-am putut face să ne povestească despre ororile războiului, precum nici despre grozăviile ce au urmat.
Noi, cei de azi, ştim doar din scrisorile lor despre suferinţele, greutăţile din acei ani. Le suntem recunoscători şi le păstrăm cu pioşenie amintirea.
22 noiembrie 2010
Ioan Precup
(traducere: Eva Şimon)
(va urma)
Comentarii
Trimiteți un comentariu