Discurs rostit la vernisajul expoziţiei lui Ştefan Oroian şi a Aureliei Nemeş, la Galeria Muzeului Ferenczy din Szentendre

Stimaţi oaspeţi, dragi prieteni!

La vernisarea expoziţiei lui Ştefan Oroian şi a Aureliei Nemeş, la evenimentul iniţiat de către Autoguvernarea Românească din Szentendre, dorim să ne adresăm dumneavoastră şi în limba romană. 

O facem asta şi pentru că cei doi artişti şi îndeosebi Ştefan Oroian se leagă prin mii de fire de această comunitate. Constat cu bucurie, ca ori de câte ori şi ori unde se organizează expoziţia acestor artişti români, evenimentul prilejuieşte o adevărată atmosferă de sărbătoare a unei adevărate comunităţi. 

Cu Ştefan Oroian m-am întâlnit pentru prima dată în 1969, la Jula, la Liceul românesc, unde Ştefan era profesorul de desen. Lecţiile lui, precum discuţiile din timpul liber au avut un efect pătrunzător asupra mea. Mi-au definit în mod fundamental coordonatele accesării artei perceptibile mie, dar în aşa fel, ca să mă simt întotdeauna liber în căutarea frumosului.

De la Ştefan Oroian am auzit pentru prima dată despre Kassák Lajos, Constantin Brâncuşi sau Henry Moore, Tristan Tzara. Chiar şi după 45 de ani îmi amintesc clar ce mi-a povestit despre Guernica lui Picasso. La liceu ne-a vorbit despre filmul lui Huszárik cu titlul Szindbád, despre Amarcord de Fellini, despre Nunta lui Wajda sau despre Andrei Rubliov din filmul lui Tarkovski. Am auzit de la profesorul nostru despre norvegianul Munch şi vestitul Kandinsky. În urma predării sale, deşi de înţeles nu am avut cum să înţeleg, dar am acceptat ca posibil pătratele albe puse pe o pânză albă de Malevici. 

De la Ştefan Oroian am învăţat abstracţiunea, posibilitatea şi necesitatea abstractizării. Prin el am cunoscut acel mijloc, care oferă şansa pentru oricine de a descrie cât mai precis şi perfect posibil fenomene complexe care ne înconjoară, pentru a le prezenta cât mai clar, cât mai natural, cât mai simplu.

Poate şi aici în sală sunt persoane, care îşi amintesc de expoziţia de mare anvergură a lui Marc Chagall la Budapesta în 1972, la Galeria Műcsarnok. Pentru acest eveniment deosebit, Ştefan Oroian a organizat excursie de clasă pentru elevii Liceului românesc din Jula. 

La-nceputul anilor 70 a fost o curiozitate pentru noi să ascultăm povestirile profesorului de desen despre drumeţiile lui prin Italia, la Florenţa, la Roma, la Bienala din Veneţia.

Dar Bătania, locul adevăratelor rădăcini ale lui Ştefan Oroian, era cunoscut şi de mine. La clubul românesc de lângă Biserica ortodoxă am avut norocul de a întâlni ultimii reprezentanţi veritabili ai Bătaniei de odinioară. Mircu Moroşan, Gheorghe Moroşan, Eftimie Târnovan, Lina Birtaş, Emilia Târnovan, Cornel Foita sau preotul Ioan Magdu de mult timp nu mai sunt printre noi, precum a pierit în negura trecutului şi acea comunitate românească, în care era o personalitate marcantă şi figura bunicului, a cărei mustaţă a fost eternizată de Ştefan Oroian prin cunoscuta sculptură în lemn de nuc.

Urmaşii de azi şi-au vândut chiar şi casa părintească. „Ce ai făcut, Oroian?”, a-ntrebat nu demult indignat colegul lui Ştefan, un pictor din Arad, mustrându-l, când a aflat că şi el a abandonat casa părinţilor rămasă goală. 

Încă-n anii de Liceu, Ştefan Oroian mi-a dat în mână cartea Anatomia artei de Barcsay Jenő. În 1987, am avut prilejul onorabil, ca împreună cu Ştefan Oroian să-i facem o vizită la el acasă, aici la Szentendre lui Barcsay Jenő. „La Căt’ina îi mare t’ina", ne zicea-n româneşte vârstnicul meşter, originar din satul ardelean, Katona, evocând lumea locurilor natale, casa părintească din Cătina. Aveam convingerea că vorba românească a creat momente de bucurie şi pentru pictorul Barcsay, atunci în vârstă de 87 de ani. 

Ştefan Oroian a avut numeroase expoziţii, printre altele în oraşele capitală Budapesta, Bucureşti, Paris sau Roma. Munca sa artistică a fost recunoscută cu Ordinul cultural crucea cavalerească atât în Ungaria cât şi în România. Este membrul academiilor artiştilor plastici în Ungaria şi România, deopotrivă. 

Pentru bogata activitate publică a primit distincţia Pentru Minorităţi. Ani de-a rândul a fost deputat în Consiliul orăşenesc din Jula, îndeplinind funcţia de preşedinte al Comisiei culturale. Ştefan Oroian a fondat cu 20 de ani în urmă Corul „Pro musica”, fiind şi astăzi managerul corului julan. Ştefan a înfiinţat în 1991, la Jula, Editura Noi. Este din 1995 şi până astăzi membru al Prezidiului Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. 

În 1982, când a fost inaugurată noua clădire a Liceului românesc din Jula, un coleg de-a lui Ştefan Oroian a primit însărcinarea realizării reliefului mural din aula şcolii. Sper, ca dacă astăzi s-ar ivi din nou o asemenea situaţie, ar fi printre creatorii câştigători şi profesorul de desen de odinioară al Liceului, maestrul pictor Ştefan Oroian.

Mult mai tânăra artistă, Aurelia Nemeş, la Şcoala medie de arte plastice şi arte aplicate din Budapesta a însuşit meseria de giuvaer, aurar, argintar şi s-a pregătit să devină sculptor. La Universitatea Maghiară de Arte Plastice a obţinut diploma de grafician, are şi calificarea de profesor de desen, precum a făcut studii de fotograf artistic.

Lucrările sale au putut fi văzute la expoziţii de grup, printre altele la Budapesta, Bruxelles, Paris, precum şi aici la Szentendre. A luat premii de creaţie în ţară, precum şi în Franţa, chiar de două ori.

Dacă în cazul lui Ştefan Oroian am evocat Bătania de odinioară, legăturile familiare ale lui Aurelia Nemeş îmi oferă posibilitatea să aduc în vorbă sătuleţul bihorean, Vecherdul.

Casa bunicilor Aureliei stă încă-n picioare la Vecherd şi astăzi. Turnul bisericii ortodoxe din satul ascuns în pusta nemărginită se vede de departe. Aici a slujit nici nu prea demult preotul Cornel Mândruţău. Satul cu doar 100 de suflete, cu 3 decenii în urmă dădea în fiecare an cel puţin un elev pentru Liceul românesc din Jula. Aşa a fost şi cu Vasile Nemeş, tatăl Aureliei, care la Jula, la liceu a cunoscut-o pe bătănianca Cornelia Târnovan, pe mama Aureliei. 

Graficiana Aurelia Nemeş din 2009 a început să se ocupe cu arta aplicativă, realizează picturi murale, design de faianţă, desene pe instrumente muzicale. Între timp, precum o spune ea însăşi, a încercat pedagogia artistică printre copii defavorizaţi. A ajuns în Borşod, a participat la proiecte iniţiate pentru copii cu handicap social. Păstrează legătura cu aceşti copii şi azi, tehnoredactează ziarul comunităţii. 

La Budapesta a lucrat la un program special, bazat pe reciclarea vechiturilor. Scopul principal al acestui proiect a fost realizarea diferitelor creaţii din obiectele considerate de alţii de prisos, trezind sentimente de micro-comunitate, prin munca în comun cu copiii şi părinţii.

Dragi prieteni, pentru realizarea expoziţiei lui Ştefan Oroian şi a Aureliei Nemeş, Autoguvernarea românească din Szentendre a depus eforturi însemnate, lucru pentru care merită recunoaştere. Presupun ca pentru artişti este o bucurie că au ocazia să expună într-un loc de seamă, în Galeria Muzeului Ferenczy. Cunoscând succesele de până acum ale expoziţiilor lui Ştefan Oroian şi Aureliei Nemeş, declar cu convingere că lucrările lor vor aduce bucurie pentru mulţi şi aici, la Szentendre.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Ştefan Frătean)