In memoriam… O străveche familie românească din Jula (3) FAMILIA PRECUP - Activitatea de construcţie

La nunta de aur a bunicilor Rus
În 1945 s-a sfârşit cel de-al Doilea Război Mondial. Oamenii ascunşi în timpul luptelor lungi în pivniţe şi în ruinele clădirilor au prins curaj şi au ieşit afară, ca să-şi încarce plămânii şi inimile cu aerul proaspăt al primăverii, cu miresmele încântătoare ale copacilor înfloriţi. Pe holde, oamenii au început muncile agricole, au arat, au semănat. Iar în oraşe a început curăţirea străzilor, s-au construit poduri şi fabrici noi.
Şi tatăl meu a început muncile agricole întrerupte de război în repetate rânduri, a lucrat pământurile, a pus pe picioare gospodăria.

De când s-a căsătorit, parcă acum a simţit pentru prima oară că îşi poate vedea de treabă în propria lui gospodărie. E adevărat, părinţii mei de toate au dus lipsă: de animale, de maşinării, de seminţe, dar cu atât mai multă le-a fost însufleţirea. Mai ales că ştiau că oricând se pot baza pe ajutorul părinţilor lor.
Tatăl meu atunci avea 31 de ani, iar maică-mea 22. La o vârstă atât de tânără şi ororile războiului au fost mult mai uşor de uitat. Cel mai important era că au fost sănătoşi şi trăiau numai unul pentru altul. Liniştea s-a cuibărit în viaţa lor.
Eu m-am născut pe 29 iunie 1946, în ziua de Sânpetru. Tradiţia spune că în această zi „sună” prima dată coasa, pentru că începe secerişul. A fost o zi toridă şi de neuitat, mai ales pentru maică-mea. S-a născut primul băiat în familie. Părinţii mi-au spus că am fost un copil tare şi mare, cu păr des şi negru, cu ochi negri şi cu faţă rotundă.
Cât de mare a fost acest lucru în viaţa tatălui meu s-a văzut dintr-o păţanie, pe care am trăit-o nu cu mult timp după naşterea mea. Era într-o zi, când m-au dus la plimbare cu trăsura. Tatăl meu, care era tare mândru de caii lui, m-a dus şi pe mine cu trăsura la malul Crişului Negru, sus pe dig. Dintr-o dată caii s-au speriat, aproape că eram în pericol de moarte, dar tatăl meu a reuşit să-i liniştească şi am scăpat cu toţii teferi. De atunci, am umblat de multe ori pe acel dig şi m-am convins singur în ce mare pericol am fost.
La luna după ce m-am născut a apărut noua monedă, forintul. Viaţa economică parcă începea să fie mai stabilă. Prin împărţirea pământurilor din 1945 s-au asigurat câteva holde şi celor mai săraci. Cu puţine unelte, dar au început muncile agricole. Ţăranii sârguincioşi au produs cereale, alimente pentru orăşenii care flămânzeau. În schimb, ţăranii şi-au putut cumpăra haine, unelte. Parcă bătea un vânt paşnic prin toată ţara.
Partidul Micilor Agrarieni Independenţi era pe atunci cel mai tare partid, a câştigat şi alegerile. Dar încet-încet, comuniştii îi exclud de la guvernare şi până la sfârşitul anului 1948 preiau conducerea ţării. Începe naţionalizarea, reorganizarea socialistă a agriculturii. Fabricile, uzinele, băncile ajung în proprietatea statului.
În 1949 se scrie o nouă constituţie. În anii 1949–1950 se înfiinţează primele cooperative agricole atât la sate cât şi la oraşe. Reorganizarea a durat până în 1959. La insistenţele tot mai agresive, şi micii proprietari au intrat în cooperativă. Atunci se spunea că de bună voie.
Perioada de tranziţie nu a fost una uşoară. Mâncarea a fost puţină, iar organizarea a fost tare proastă. S-a introdus sistemul de tichete. Tot timpul căutau ţapi ispăşitori, din acest motiv ţăranii mai înstăriţi erau hărţuiţi şi apoi întemniţaţi.
Calvarul adevărat al familiei mele începe în primele luni ale anului 1950. Următoarele rânduri, tatăl meu le-a scris în 1951 pentru Comisia de Comercializare a Imobilelor.
„Subsemnatul Teodor Precup, Jula, str. Vár nr. 2, îmi ofer statului fără vreun contraserviciu averea mea imobiliară de 13 holde aflată la Remete nr. 23, împreună cu sălaşul aflat pe acest teren. Motivul ofertei mele este că şi cu asta doresc să contribui la construirea societăţii socialiste. Eu doresc să mă angajez la o fabrică, unde voi lucra ca muncitor necalificat, ca şi în acest fel să-mi ofer puterea mea de muncă la dezvoltarea industrializării. Vă rog, ca imobilul oferit să-l preluaţi la sfârşitul anului agricol.
Jula, 4 august 1951
Cu stimă: Teodor Precup”
Tatăl meu a terminat şcoală civilă, ştia să compună o scrisoare. Activitatea lui preferată în serile de iarnă era lectura. Cărţile le împrumuta de la biblioteca publică aflată la colţul străzii noastre. 
Planul părinţilor mei era să vândă casa din Jula şi să se mute la Budapesta. Predarea pământurilor pentru stat nu s-a mai realizat. De ce, nu ştiu până în ziua de azi. Poate era mai tare în ei dragostea faţă de pământ, decât dorinţa de schimbare. Aşa că nu ne-am mutat în Capitală, a continuat lupta părinţilor mei cu lucrarea celor 13 holde de pământ, cu plata impozitelor tot mai mari.
Pe 21 martie 1953 s-a născut fratele meu, Valer. Este o legendă familială că tatăl meu ar fi visat că şi al doilea copil va fi băiat, care va deveni un om mare.
Când s-a născut fratele meu eram cei mai săraci din toată viaţa noastră. Dările erau atât de mari, că în acea iarnă nu am putut tăia nici porc, ceea ce era mare ruşine în viaţa unui ţăran. Trebuia să luăm lapte pentru fratele meu din vecini, pentru că laptele nostru trebuia să-l dăm la colectivă. Păstrez în amintire până azi o întâmplare. În vecini la noi a stat un prieten de-al meu, Hídvégi Jancsika. Într-o zi, eram tocmai la ei, când mâncau slănină, cârnaţi. Pe mine nu m-au îmbiat. Acasă am spus asta la părinţi. Părinţii mei au fost oameni care au respectat legile, nici nu au încercat să taie porc pe ascunsul. Cu toate că erau mulţi care ascundeau alimentele. Cei care au fost descoperiţi, au luat mari pedepse. Ţin minte că nici din propria noastră pădure nu am putut tăia copaci, am avut dreptul doar să adunăm crengile rupte. 
Aşa a fost legea!
Iarna încălzeam doar o singură cameră, de multe ori dormeam în frig. În aceşti ani grei, bunicii ne-au ajutat tare mult. Eram conştienţi că trebuie să fim foarte uniţi ca să trecem cu bine peste greutăţi. Rudenia era mare, mătuşi şi unchi, 11 verişori, vecini buni ajutau întreaga noastră familie. Aveam mare nevoie de această unitate, pentru că mai aveam în faţă nişte momente foarte grele. 
S-a întâmplat într-o noapte de noiembrie din 1955.
În toiul nopţii ne-am trezit că cineva bate tare la uşă. Maică-mea a deschis. Prin crăpătura uşii am văzut oameni în uniformă. Un bărbat cu sacou de piele i-a zis tatălui meu că trebuie să meargă cu ei la poliţie. Am fost foarte speriaţi şi am plâns. Oamenii în uniformă l-au dus cu ei pe tatăl meu. Abia ne-au lăsat câteva clipe să de luăm rămas bun.
Am rămas trei în casă. Pe tata l-am revăzut după trei luni, era slăbit, galben la piele şi trist la privire. A primit amnistie şi l-au lăsat acasă. 
În primăvara anul 1956 am auzit nişte lucruri ciudate. În Uniunea Sovietică este judecat cultul personalităţii lui Stalin. Au fost eliberaţi mai mulţi deţinuţi politici. 
Încet-încet şi tatăl meu a prins curaj şi i-a spus mamei că el a fost la un seminar, unde a trebuit să citească operele unor oameni renumiţi, după care a trebuit să tragă consecinţele. Despre nimic altceva nu a povestit. Mama doar atât ne-a spus mult mai târziu că tot trupul îi era plin de vânătăi. Probabil şi astea au făcut parte din lecţiile de la seminarii.
De această perioadă ţin două întâmplări importante. Prima este că am auzit cu urechile mele la megafonul din centrul oraşului că Teodor Precup a fost condamnat la 8 luni de închisoare pentru că nu a semănat la timp grâul. Şi a doua este că de mai multe ori ne-am plimbat prin faţa închisorii în speranţa că îl vom vedea. Deţinuţii erau închişi în celulele dinspre stradă. Era când îi făceam cu mâna. Doar mai târziu am aflat că tatăl meu era închis într-o celulă din spatele clădirii. Toate aceste imagini s-au întipărit adânc în mintea unui copil de 9 ani. 
Pentru a se înţelege mai bine toate cele întâmplate în aceste vremuri, public aici un fragment dintr-o scrisoare a Prezidiului Curţii Constituţionale a Republicii Ungare: „Judecătoria de la Jula, prin decizia sa cu numărul 147/1956-3 din 13 martie 1956, l-a condamnat pe Teodor Precup la 8 luni închisoare din cauza periclitării interesului public. Acuzatul a fost obligat la semănarea a 4 holde şi 1300 négyszögöl de grâu, care până la 15 noiembrie 1955 nu a realizat. Grâul a fost semănat de către tatăl vitreg, după arestarea acuzatului, până pe 2 decembrie.”
Scrisoarea Curţii Constituţionale mai aminteşte că deoarece grâul a fost semănat cu şapte zile mai târziu, neglijenţa nu a fost foarte serioasă, tocmai din acest motiv trebuia doar sancţionat, iar învinuirea acuzatului a fost ilegală. Această scrisoare de achitare a fost scrisă pe 30 ianuarie 1957, la Budapesta, şi a fost semnată de dr. Sztodolnik László, vicepreşedintele Curţii Constituţionale.
Foarte mulţi oameni nevinovaţi au fost judecaţi pe nedrept în acele vremuri.
Aş mai adăuga, că în toamna anului 1955 erau aşa ploi mari că nici nu se putea semăna pe pământurile ude, pentru asta au semănat mai târziu cei doi bunici ai mei cu mâna. Familia şi-a unit puterile şi i-au redus chinurile tatălui meu, care astfel a fost eliberat mai devreme din închisoare.

Ioan Precup
(traducere: Eva Şimon)

Comentarii