In memoriam… O străveche familie românească din Jula (4) FAMILIA PRECUP - Mozaicuri din copilărie

Profesorul Ilie Ivănuş cu clasa, în anul 1959
Din noiembrie 1955 tatăl meu era închis la penitenciarul din Jula. Crăciunul acelui an l-am sărbătorit fără el. Am stat doar trei în jurul crengii de brad frumos împodobită: mama, fratele şi cu mine. Sub acea creangă de brad se afla o carte, care a fost aşezată acolo de naşa mea, Livia Mişcuţa. Ea era Îngeraşul care mi-a adus darul de Crăciun. Acest Îngeraş locuia în strada Eminescu. Am cântat cu toţii împreună „O ce veste minunată” şi „Mennyből az angyal”, şi ne-am rugat ca tata să vină acasă cât mai repede. 
Săptămânile care au urmat sărbătorilor de iarnă au trecut cu greu. În martie 1956, tatăl meu a fost eliberat cu amnistie.


Un copil de 9 ani greu poate să înţeleagă, de ce a trebuit să fie condamnat şi închis tatăl său numai pentru că nu şi-a semănat grâul la timp. Şi toate astea de ce trebuie spuse la megafon?
Vedeam că tatăl meu este tot timpul trist, tăcut, slăbit şi cu faţa gălbuie. După ce s-a întors acasă de la închisoare, au apărut pe la noi fraţii, rudele, vecinii. Vorbele calde ale membrilor familiei, mâncarea gătită de maică-mea l-a liniştit încetul cu încetul. Ridurile adânci de pe faţa bărbatului de 42 de ani au început să dispară.

A sosit luna aprilie, vremea cea bună. Aerul s-a umplut cu mirosul primăvăratic al pământului şi al plantelor. Pe holde apăreau tot mai mulţi oameni. Au răspuns legii străvechi ai naturii: pământul trebuie lucrat!
Bunicii mei din ambele părţi au rezolvat cu aratul de toamnă, grâul l-au semănat. Tatăl meu, acum însănătoşit la trup şi la suflet, s-a apucat de muncile de primăvară. Maică-mea l-a ajutat tot timpul, după ce şi-a terminat lucrul prin casă. Doar după câţiva ani s-a dus să lucreze la creşa orăşenească ca femeie de serviciu. 

În toamna anului 1956 a izbucnit revoluţia. Eram copil de 10 ani. Stând sub poarta şcolii româneşti, vedeam cum pe strada Kossuth trec tancurile ruseşti. În acea toamnă, în loc de limba rusească am învăţat franceza la şcoală. În casa de pe strada Vár, unde a stat familia mea, am auzit tot timpul cum se trăgea cu glonţul pe străzi. Închideam jaluzelele, stingeam lumina şi stăteam în linişte în casă.
Mai târziu am dat drumul la „radioul poporului”. Am auzit cum primul ministru Nagy Imre şi-a citit renumitul program. Apoi, radioul a tăcut. De la un timp, la şcoală ne-au anunţat că din nou vom învăţa rusa…

Încet-încet spiritele s-au liniştit, oamenii au ieşit din casele lor. Eu şi cu fratele meu am trecut tot mai des strada şi ne-am dus la căminul de elevi români, pentru că acesta s-a umplut din nou de copii. 
Casa noastră a stat vizavi de căminul românesc, pe strada Vár nr. 2. Dimineaţa când mă trezeam, primul lucru pe care-l vedeam privind pe fereastră era clădirea cu etaj a căminului şi silueta Cetăţii medievale din Jula.
Lumea căminului era o lume relativ închisă. Aici trăiau elevi veniţi din provincie. Pentru mine era liber să intru la ocupaţiile de după-masă, la silenţium, pentru că părinţii mei trăiau de primăvara până toamna la sălaş. Numai iarna stăteau în oraş. Căminul de elevi era pentru noi ca o a doua casă. 
La sfârşit de august, început de septembrie, din satele învecinate soseau sute de copii în oraşul Jula. Pe acele vremuri, directorul şi pedagogii căminului erau ca nişte părinţi pentru elevii plecaţi de acasă. În acele vremuri, directorul căminului era Csala József. Căminul românesc avea clădiri separate pentru fete şi băieţi, o sală de mese, săli pentru studiu, o sală de cultură. 
De la etajul fetelor se putea vedea în curtea noastră. Ele vedeau cum eu trebăluiesc prin curte. Uneori mă uitam şi eu în sus şi vedeam privirile lor ascunse. 
Căminul avea o curte mare, care se întindea până la poalele cetăţii. În curte mai era o locuinţă de serviciu, unde locuia domnul profesor Teodor Kozma, o anexă gospodărească, pomi fructiferi şi coteţ de porci. Acesta a fost separat de curtea unde se jucau copiii. Curtea era destul de mare, încăpeau şi cei care vroiau să se joace şi elevii cărora le-a convenit mai mult să se tragă la umbra unui copac şi să citească. 
Am fost mulţi şi foarte însufleţiţi. 
Iarna când nu puteam să ne jucăm prin curte, ne stătea la dispoziţie sala de cultură. Cel mai des jucam tenis de masă sau fotbal de masă. Ionică Vlăduţ avea un set de fotbal de masă cu imaginile fotbaliştilor de la Echipa de Aur. Atunci pentru noi asta însemna lumea… Să joci fotbal cu Grosics, Puskás, Hidegkuti, adică cum cei mai buni 11 jucători ai lumii era un lucru de neuitat.
Ne jucam mult şi în jurul Cetăţii. Iarna ne dădeam pe gheaţa lacului de lângă Cetate sau jucam hochei de gheaţă.

Centrul copilăriei mele a fost acel triunghi dintre străzile Nagyváradi, Vár şi Pomucz. Aici trăiau prietenii mei din copilărie: Hídvégi Jancsi, fraţii Vlăduţ şi Mureşan, prietenii mei căminişti şi alţii, Tibi Avrămuţ, Jancsi Cioca, Gyuri Lazăr, Jani Botaş, Jani Misaroş. Acel triunghi ne-a ţinut împreună ca un magnet.

Oraşul Jula era şi în acele vremuri un oraş cultural însemnat. Era în oraş cinematograf, teatru, şcoală de muzică, funcţionau mai multe coruri. 
Străbunicul meu, Teodor Precup, a fost membrul corului bărbătesc din cartierul Oraşul Mare Românesc şi cititor permanent al bibliotecii. La fel şi tatăl meu, Teodor Precup, care a terminat şcoala civilă, a fost abonat şi un vizitator frecvent al bibliotecii româneşti ce funcţiona în casa Mureşan. A fost membru al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. A luat parte la toate activităţile Uniunii. Păstrez şi azi multe invitaţii şi documente din acele vremuri. A fost o persoană publică.

Din anii ’60 păstrez o amintire plăcută. Uniunea a organizat la început de februarie, într-o zi de sâmbătă balul românilor. Acesta se ţinea în sala de mese a căminului. Tatăl meu se pregătea pentru eveniment cu mai multe zile înainte. Îşi aranja hainele, îşi lustruia cizmele, pe care le-a purtat prima dată când a fost mire. Maică-mea asprea şi călca hainele. I-am întrebat: unde vă pregătiţi? – La balul românesc!, mi-a răspuns mama. 
Când ei au plecat am rămas singur cu fratele meu. Deoarece fereastra sălii de mese era spre stradă, am ieşit din casă, am trecut drumul şi am privit pe furiş cum se distrează adulţii. A fost ceva minunat. Dansau uneori hora, alteori vals vienez. Dar nu numai dansau ci şi cântau. Aşa ştiau să se bucure de dansuri şi de cântece, cum azi nu mai poţi vedea niciunde. Au murit, au dispărut acei oameni, şi au dus cu ei acea lume ţărănească, care aprecia cultura. Ei trăiesc azi doar prin amintirile şi rugăciunile noastre. 

Ioan Precup
(Traducere: Eva Şimon)

Sfârşit

Comentarii

  1. Pacat ca aceasta minunata povestire a trebuit tradusa. Ce fel de scoala romaneasca s-a facut de oamenii acestia nu se mai exprima in limba romana?

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce sa intelegem? Respectul fata de parinti si bunici se vede si dupa cum duci mai departe mostenirea lor. Limba este parte din aceasta mostenire. Pacat ca aceasta istorie a trebuit tradusa. Daca nici aceasta familie nu a dus limba romana mai departe...pacat, mare pacat

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu