Două eleve ale şcolii din Aletea, surori şi cele mai bune prietene - Interviu cu Ana şi Ştefania Scopeti

Surorile Ana şi Ştefania Scopeti sunt două fetiţe talentate şi conştiincioase, eleve la şcoala din Aletea. Sunt venite din România, de la Arad şi stabilite cu familia de mai bine de doi ani în localitatea Dombiratos, de unde fac zilnic naveta la şcoală cu autobusul. Deşi începutul în Ungaria a fost destul de greu pentru că nu cunoşteau limba maghiară, au reuşit treptat să se integreze perfect. Hotărârea de a părăsi România a luat-o mama lor Ana, care nu putea să-şi găsească în ţară o slujbă. Ajunse aici le-a înscris pe fete la şcoala din Aletea, şcoală care le-a primit cu braţele deschise, au reuşit să se adapteze, iar actualmente mama lor şi-a găsit de lucru în Austria unde merge tot a două lună să câştige bani pentru a putea oferi fetiţelor o educaţie decentă.


Surorile îşi sărbătoresc ziua de naştere în luna decembrie, cea mare, Ana, face 13 ani, iar mezina, Ştefania, 11 ani. Ambele aşteaptă luna decembrie şi sărbătorile de iarnă, când pot fi din nou o mare familie, când pot sufla în lumânările de pe tort la căldura sobei şi la mirosul plăcut al bradului de Crăciun, şi o pot îmbrăţişa pe mămica lor. Cele două surori se înţeleg foarte bine, ele fac totul împreună. Mai ales când mama e departe, o soră e vitală, o legătură fără explicaţie. Despre cum s-au adaptat Ana şi Ştefania în Ungaria şi despre dragostea lor frăţească fetele ne-au mărturisit următoarele. 
Ana: – Stăm în Ungaria de mai bine de doi ani de zile. Am locuit în Arad, în cartierul Micălaca, unde am făcut şcoala generală. Mutarea noastră în Ungaria a fost o decizie foarte rapidă a mamei noastre şi ne-am stabilit în localitatea Dombiratoş. Pentru noi, fetele, care locuiam la bloc, a fost un lucru nou, acum stăm la ţară, într-o casă cu grădină, chiar ne-a plăcut. Mama ştia dinainte că aici se învaţă şi româneşte la şcoală şi ne-a zis că o să fie bine. Zis şi făcut! După ce ne-am mutat aici, ne-a înscris la şcoala din Aletea, era oricum cea mai aproape de casă, facem doar câteva minute naveta cu autobusul. Noi surorile ne înţelegem foarte bine, eu sunt mai mare şi trebuie să fiu responsabilă şi pentru sora mea mai mică, dar în doi totul devine mai amuzant, mai uşor şi, mai târziu probabil, mai util. Noi ne înţelegem foarte bine. Sora mea e cuminte şi ascultătoare. La şase luni după ce ne-am mutat în Ungaria, mama a găsit de muncă în Austria, unde îngrijeşte nişte bătrâni bolnavi şi merge acolo câte o lună. O lună e în Austria şi o lună vine acasă şi stă cu noi. Deoarece părinţii noştri sunt despărţiţi, în timpul când mama este plecată avem o femeie care stă cu noi şi ne ajută. 
Ştefania: – La Dombiratos ne-am găsit imediat nişte prieteni români, pentru că locuiesc mai multe familii de români, veniţi în general de la Arad. La şcoală a fost mai greu la început, pentru că nu ştiam ungureşte. 
– Cum aţi reuşit să faceţi faţă cerinţelor şcolare, până aţi învăţat ungureşte, şi cât a durat până să ştiţi comunica cu cei din jur?
Ana: – Prima dată am vorbit româneşte la şcoală doar cu doamnele profesoare, că ele ştiau româneşte, iar la joacă în pauze încercam să ne înţelegem cumva şi cu colegii. Dar ne-am obişnuit destul de repede. Aproximativ într-un an pot spune că ne-am descurcat la şcoală cu limba maghiară. La început am învăţat şi acasă cu femeia care are grijă de noi, pentru că ea ştia ungureşte şi ne punea să scriem şi să citim şi restul ce am acumulat la şcoală. Acum ştim deja bine ungureşte. 
– Cum vorbiţi cu colegii în pauze de când aţi învăţat ungureşte?
Ana: – Sunt câteva colege cu care putem vorbi şi româneşte, dar de cele mai multe ori vorbim noi ungureşte. 
– Vă văd prezente la aproape toate serbările şi concursurile din comunitate. Însemnă că sunteţi apreciate şi la şcoală dacă peste tot faceţi faţă?
Ştefania: – Încercăm. Mie îmi place foarte mult să particip la concursuri. Avem cu sora mea şi foarte multe premii câştigate. 
– Ce vă preocupă cel mai mult? Ce materie vă place cel mai mult şi cu ce vă petreceţi timpul liber? 
Ana: – Mie îmi place sportul şi limba română, iar de când avem cerc de chitară la şcoală, muzica şi chitara sunt preferatele mele. Şi sora mea cântă la chitară, ei îi place şi desenul, dar în general ne place tot. Aici la şcoala din Aletea ne simţim bine, avem profesori drăguţi, avem şi câteva profesoare preferate, e foarte bine. 
– Nu a fost greu să începeţi aici o nouă viaţă, la început străine, fără prieteni, cu totul nou în jurul vostru?
Ştefania: – Ba da a fost greu, dar noi nu suntem singure niciodată. Noi suntem două şi sper că întotdeauna va fi aşa. Oricând una va avea nevoie de cealaltă o să fim aproape să ne ajutăm. Sigur, ca orice copil, mai facem şi năzdrăvănii, ne mai certăm, dar întotdeauna ne împăcăm.
A. Butar

Comentarii