„Comunismul e unul dintre totalitarismele care au marcat istoria României şi nu numai…” - Convorbire budapestană cu istoricul Adrian Cioroianu

Profesor universitar şi decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, istoricul Adrian Cioroianu este, printre altele, autorul lucrărilor „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc”(2005) şi „Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” (2009, Editura Curtea Veche). Interviul de mai jos a fost realizat la sediul ICR Budapesta cu prilejul mesei rotunde cu titlul: „25 de ani de la căderea comunismului”, din 13 noiembrie 2014.

– În cadrul dezbaterii din această seară au fost spuse lucruri foarte interesante. Unul dintre afirmaţiile dumneavoastre a fost că revoluţia din decembrie 1989 este parte a comunismului şi nu e începutul lumii noi. Puteţi să argumentaţi aceasta pentru cititorii nostri?

– Această dezbatere a avut inclusiv rolul de a transmite un mesaj referitor la această aniversare pe care nu numai România, ci întreaga Europă de Est o traversează la acest sfârşit de an. Acum 25 de ani, regimul comunist intra în implozie în toată Europa de Est. Şi trebuie într-adevăr să explic de ce cred că acel proces al lui Ceauşescu face parte din istoria comunismului: el a fost organizat după regulile comuniste. Nu are rost să ne ascundem după detalii. Foarte mulţi studenţi şi profesori din străinătate mă întreabă şi astăzi când vin la Bucureşti: „Cum a fost posibil un asemenea proces la Bucureşti? Ceauşescu nu a avut apărător, până şi avocatul lui îl acuza”. Şi totdeauna sunt obligat să le spun că de fapt aşa erau procesele în lumea comunistă.

De la început, de la procesele ţărăniştilor, de la procesul lui Maniu şi până în decembrie 1989, când Ceauşescu şi soţia sa au fost condamnaţi, a fost acelaşi tip de justiţie, dacă-i putem spune justiţie. Deci, sincer cred că acest episod face parte din istoria regimului comunist, spre final, evident, decât din renaşterea libertăţii şi democraţiei româneşti pe care o plasez totuşi în primăvara anului 1990. Odată cu fenomenul Piaţa Universităţii, care a fost o manifestaţie civică şi apoi cu alegerile din 20 mai 1990, când indiferent de rezultatul alegerilor, e limpede că totuşi rezultatele de atunci au reflectat voinţa poporului. Din acest motiv, procesul soţilor Ceauşescu şi bună parte din revoluţie fac parte mai curând din finalul regimului comunist decât din renaşterea democraţiei.

– E adevărat că la începutul anilor 1990, oamenii îşi aminteau mai mult de teroarea care a însemnat comunismul. Iar acum, cu trecerea anilor, iată la 25 de ani, începe deja să se ajungă la un fel de nostalgie după acea perioadă. Cum vă explicaţi acest fapt?

– Trebuie să înţelegem: au fost oameni care-l plângeau şi pe Stalin. Oare ei îl plângeau pe Stalin sau îşi plângeau propria lor tinereţe? Mulţi dintre cei care regretă astăzi comunismul sunt oameni care-şi regretă de fapt propria lor tinereţe. Poate e normal. Poate regretăm un concediu la mare, la Mamaia sau la Mangalia, poate regretăm preţul mai mic al unui concediu la munte, la Sinaia sau la Predeal, poate regretăm preţul mai mic al unei maşini Dacia. Că ne împrumutam, cei angajaţi la stat atunci făceau împrumuturi la CEC, în câţiva ani le venea dreptul să ia maşina. Şi ce mare bucurie era să ai propria ta maşină sau când primeai de la stat un apartament! E drept că, într-un fel, condiţiile de viaţă pentru cei care erau liniştiţi şi respectau regula jocului, pentru cei care nu erau dizidenţi, nu criticau regimul, erau într-un fel asigurate, ei erau protejaţi de regimul comunist.

Dreptul la muncă era asigurat, dreptul la educaţie era asigurat, dreptul la protecţie socială, ceea ce astăzi numim învăţământ şi sănătate, era asigurat practic gratuit pentru toţi cetăţenii. Or, e normal ca oamenii să aibă astfel de nostalgii. Poate ar fi o greşeală din partea noastră să nu-i înţelegem.

Dar, în acelaşi timp, să spunem că toate aceste avantaje erau date cu un preţ. Puteai beneficia de acestea în măsura în care renunţai la libertate. Lăsai libertatea şi beneficiai de micile avantaje ale regimului comunist.

– Aţi precizat pe parcursul dialogului din această seară că regimul comunist trebuie studiat ţinând cont că are mai multe nivele. Nu poate fi analizat în mod global, ci trebuie studiat din punctul de vedere al totalitarismului secolului XX.

– Comunismul e unul dintre totalitarismele care au marcat istoria României şi nu numai. Până la urmă a întregului bloc Est European. E valabil şi pentru Ungaria, România, spaţiul fostei Iugoslavii. Noi am avut o mişcare totalitară de dreapta: legionarii în anii ’20 şi mai ales din anii ’30. După care a venit comunismul. Şi legionarismul, şi comunismul au fost practici politice falimentare şi utopice. Sigur, legionarismul a durat mai puţin, comunismul a durat 40 de ani. Fac parte dintre aceia care consideră că o istorie completă a României în secolul XX trebuie să vorbească despre ansamblul global, tabloul complet al totalitarismelor: şi despre extrema dreaptă şi despre extrema stângă. Extrema dreaptă, evident, nu este mai bună decât extrema stângă. Cele două au împărţit acest secol XX al României. Cele două sunt în egală măsură două experienţe eşuate şi cred că regimul comunist trebuie pus în succesiunea lui firească, în raport cu mişcarea legionară, din România anilor ’30.

– Am ajuns astăzi, la 25 de ani, în acea fază în care comunismul începe să se comercializeze. Cum vi se pare acest lucru?

– Sunt peste tot, am văzut şi în Ungaria şi sunt din ce în ce tot mai multe şi în România: muzee, parcuri, spaţii în care sunt depozitate foste statui sau efigii ale regimului comunist. Ba încă am văzut şi foste nave de aviaţii sau tractoare, sau tot felul de lucruri ce aduc aminte de vechiul regim, care devin obiect de atracţie pentru generaţia tânără, care nu le cunoaşte şi vrea să le vadă. A citit despre ele şi vrea să le vadă undeva. Sau noi cei care încă le-am apucat, devenim nostalgici. Mi-aduc aminte de o expoziţie din Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, care printre altele cuprindea şi sticle de sifoane. Vestitele sifoane din anii ’70, din sticlă groasă, şi sticle de lapte sau borcane de iaurt din anii ’70–80. Toată lumea le vizita, le fotografia, pentru că într-un fel ne aduc aminte de copilăria noastră.

Problema nu se pune la generaţia noastră, ci la generaţiile care vor veni. Ce anume vor dori ei să vadă, ce imagine vor avea asupra comunismului? Cu ce vor rămâne ei?

Casa Terorii din centrul Budapestei sau statuile lui Lenin sau Petru Groza care se află într-o curte privată la marginea Bucureştiului. Toate vor fi un fel de mărturie pentru generaţiile viitoare, despre ce a fost regimul comunist. Dar trebuie să acceptăm în acelaşi timp că nepoţii, copiii noştri vor avea o altă imagine decât noi. Niciodată nu înţelegi suferinţa decât dacă o trăieşti. Dacă ţi-o spune un bunic sau un părinte e o experienţă mediată. Dacă nu este un lucru pe care tu să-l trăieşti direct, pare un capitol de istorie. Aduceţi-vă aminte, ce ne spuneau bunicii noştri despre viaţa lor? Unele poate le înţelegeam, altele poate nu. Bunicii noştri care au trăit în război. Ce ne povesteau ei şi noi nu înţelegeam mai nimic.

Aşa va fi şi în cazul nostru. Vom vorbi despre comunism, iar nepoţii nostri vor înţelege sau poate nu. Şi vreţi să vă spun ceva? Totdeauna istoria merge mai departe. Asta este…

– Şi poate e mai bine să nu înţeleagă aşa cum am înţeles noi.

– Din fericire, le dorim să nu vadă niciodată şi să înţeleagă, fie şi pe jumătate, dar să nu trăiască aşa ceva.

Gabriela Enea Elekes