Editorial - Românii, de la dezbinare la Unire (şi invers)

Mulţi dintre noi, români din Ungaria sau români trăitori în afara graniţelor statului român, ne punem întrebarea în preajma zilei de 1 Decembrie (Marea Unire) sau la 24 Ianuarie (Mica Unire), ce avem noi, de fapt, cu istoria României? De ce ar trebui să sărbătorim noi, de pildă, Unirea cea Mică a românilor, când s-au unit cele două Principate Române, Moldova şi Ţara Românească? Ambele sunt regiuni care se află departe de noi şi, oricum, s-a întâmplat foarte de mult fără implicarea noastră. Hai că la Alba Iulia s-au dus, în anul 1918, şi delegaţi din satele noastre tradiţionale de pe meleaguri ungurene, dar fără succes, pentru că noi nu am mai încăput între graniţele actuale ale României. Nu pentru că nu ne-a vrut cineva, ci pentru că aşa a „vrut” istoria.

E adevărat că nici Alexandru Ioan Cuza, nici Mihail Kogălniceanu, principalii eroi ai Unirii Principatelor de la 1859, nu au avut legături directe cu românii ce trăiau atunci între Crişuri, Mureş şi Tisa. Au avut totuşi ceva în comun: au vorbit aceeaşi limbă, au avut aceeaşi credinţă, au împărtăşit aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, au fost de acelaşi neam. Exact aşa cum le-a explicat ţăranilor fruntaşi moldoveni boierul din nuvela „Moş Ion Roată şi Unirea” de Ion Creangă: „De sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi pieire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni, căci precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni, căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. «Să-l secăm dar dintr-o sorbire» şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute!”

Acum mai bine de un secol şi jumătate, ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost percepută ca un moment de glorie pentru neamul românesc care, după secole de asuprire, s-a ridicat la o nouă viaţă naţională. Şi cel mai important lucru: a făcut-o asta din propriile forţe. Morala veşnic valabilă a întâmplărilor din ianuarie 1859 este că puterea oricărei naţiuni stă în unire. Momentele istorice din 1859 şi apoi din 1918 sunt dovezi ale unităţii în limbă, credinţă, istorie a aceluiaşi popor.
„Boieri” deştepţi sunt mulţi şi azi printre români, care ştiu să vorbească despre unire şi unitate, dar nu cred că aş fi văzut vreunul care ar fi arătat şi exemplu personal. Tocmai pentru asta, avem nevoie în toate timpurile şi de un Moş Ion Roată, ţăranul cu mintea ageră, care să pună întrebări incomode, şi să le reamintească boierilor, care azi se numesc politicieni, că „de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire” şi că la sarcini toţi trebuie să ia parte în mod egal „de la vlădică până la opincă”.
De la 1859 încoace, moldovenii şi muntenii, apoi şi ardelenii şi bănăţenii, adică toţi românii ştiu că ei s-au unit pentru că au „acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de îndeplinit”, cum spunea Mihail Kogălniceanu. Lecţia „unirii” însă azi e mai mult predicată şi nu practicată.
Eva Şimon



Comentarii

Trimiteți un comentariu