Mulţi dintre noi, români din
Ungaria sau români trăitori în afara graniţelor statului român, ne punem
întrebarea în preajma zilei de 1 Decembrie (Marea Unire) sau la 24 Ianuarie
(Mica Unire), ce avem noi, de fapt, cu istoria României? De ce ar trebui să
sărbătorim noi, de pildă, Unirea cea Mică a românilor, când s-au unit cele două
Principate Române, Moldova şi Ţara Românească? Ambele sunt regiuni care se află
departe de noi şi, oricum, s-a întâmplat foarte de mult fără implicarea noastră.
Hai că la Alba Iulia s-au dus, în anul 1918, şi delegaţi din satele noastre
tradiţionale de pe meleaguri ungurene, dar fără succes, pentru că noi nu am mai
încăput între graniţele actuale ale României. Nu pentru că nu ne-a vrut cineva,
ci pentru că aşa a „vrut” istoria.
E adevărat că
nici Alexandru Ioan Cuza, nici Mihail Kogălniceanu, principalii eroi ai Unirii
Principatelor de la 1859, nu au avut legături directe cu românii ce trăiau
atunci între Crişuri, Mureş şi Tisa. Au avut totuşi ceva în comun: au vorbit
aceeaşi limbă, au avut aceeaşi credinţă, au împărtăşit aceleaşi tradiţii şi obiceiuri,
au fost de acelaşi neam. Exact aşa cum le-a explicat ţăranilor fruntaşi moldoveni
boierul din nuvela „Moş Ion Roată şi Unirea” de Ion Creangă: „De sute de ani, două ţări surori, creştine
şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi
fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita
urgie şi pieire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni
buni, căci precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri
din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le
avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni, căci
numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. «Să-l secăm dar
dintr-o sorbire» şi să facem sfânta Unire,
adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în
împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi
frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute!”
Acum mai bine de un secol şi
jumătate, ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost percepută ca un moment de glorie
pentru neamul românesc care, după secole de asuprire, s-a ridicat la o nouă
viaţă naţională. Şi cel mai important lucru: a făcut-o asta din propriile
forţe. Morala veşnic valabilă a întâmplărilor din ianuarie 1859 este că puterea
oricărei naţiuni stă în unire. Momentele istorice din 1859 şi apoi din 1918
sunt dovezi ale unităţii în limbă, credinţă, istorie a aceluiaşi popor.
„Boieri” deştepţi sunt mulţi şi
azi printre români, care ştiu să vorbească despre unire şi unitate, dar nu cred
că aş fi văzut vreunul care ar fi arătat şi exemplu personal. Tocmai pentru
asta, avem nevoie în toate timpurile şi de un Moş Ion Roată, ţăranul cu mintea
ageră, care să pună întrebări incomode, şi să le reamintească boierilor, care
azi se numesc politicieni, că „de la vorbă şi până la faptă este mare
deosebire” şi că la sarcini toţi trebuie să ia parte în mod egal „de la vlădică
până la opincă”.
De la 1859 încoace, moldovenii
şi muntenii, apoi şi ardelenii şi bănăţenii, adică toţi românii ştiu că ei s-au
unit pentru că au „acelaşi început, acelaşi
nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie,
aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi hotare de păzit,
aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi
misie de îndeplinit”, cum spunea Mihail Kogălniceanu. Lecţia „unirii” însă azi
e mai mult predicată şi nu practicată.
Eva Şimon
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereMare dreptate...
Ștergere