O româncă din Chitighaz trăieşte de peste 30 de ani în Japonia

Despre Japonia şi elementele culturale ale japonezilor ştiam multe generalităţi, că i se spune Ţara Soarelui Răsare, că cele mai importante religii sunt budismul şi şintoismul, că muntele lor sfânt e Fuji. Sunt importante pentru ei ceremonia ceaiului, arta hârtiei numită origami, caligrafia, vopsirea cu tuş, aranjamentele florale – ikebana. Portul tradiţional al femeilor e chimono. Mâncarea tradiţională e suşi, băutura naţională se numeşte saca.
Totuşi e cu totul alt lucru să cunoşti mai amănunţit viaţa, tradiţiile unui alt popor de la o persoană autentică care le trăieşte zilnic fiind partea integrantă a societăţii japonezilor. Este vorba despre Anica Moţ, după căsătorie Aniko Inada, care trăieşte în Japonia de 32 de ani, dar care nici până azi nu şi-a uitat rădăcinile. Când venea la casa părintească din Chitighaz niciodată n-a uitat să viziteze şcoala, profesorii, însoţită de fetiţa sa Jurico sau de câte o prietenă japoneză. O ascultam de fiecare dată cu mare interes, cum ne povestea despre viaţa ei din Japonia, cum s-a integrat într-o cultură cu totul străină. De mult timp m-a preocupat gândul să le arăt sătenilor români din Chitighaz cum trăieşte, cum s-a acomodat Anica în Japonia.

În vizită la şcoala românească din Chitighaz, la începutul anilor 1990

Anica Moţ a fost eleva şcolii româneşti din Chitighaz între anii 1959–73, era o fetiţă prietenoasă, sinceră, veselă, împreună cu celelalte fete din clasă Ana Borbil, Tuţi Olar, Tini Şimonca. Şi-a continuat studiile la Liceul „N. Bălcescu” din Jula. După bacalaureat a început să lucreze în oraşul Bichişciaba la întreprinderea „Híradástehnika”. După trei ani, muncitorii au avut posibilitatea să lucreze în Germania de est (RDG). Şi Anica s-a prezentat, aşa a ajuns în oraşul Dresda, la uzina Steiberg, unde fabricau ţevi de neon.
Cum te-ai acomodat, cum te-ai simţit la Dresda?
– Ziua munceam, seara ne-am organizat diferite programe. Cu ocazia unui program între maghiari şi japonezi l-am cunoscut pe Inada. El era inginer în uzina unde au modernizat tehnica. Ne-am îndrăgostit, în 1982 ne-am căsătorit la Chitighaz şi ne-am stabilit în Japonia pe insula Hocaido, în oraşul Icaruga Taishi-cho, la o distanţă de 60 de km de oraşul Cobe. Temperatura seamănă mult cu cea din Ungaria.
– Cum ai reuşit să te acomodezi în familia soţului şi în societatea japoneză?
– La început a fost greu, nu am cunoscut limba, obiceiurile, tradiţiile. M-au încurajat femeile din familie, am legat prietenii. O mare schimbare a însemnat când s-a născut fetiţa noastră, Jurico, la 29 decembrie 1983. Membrii familiei au văzut că sunt o gospodină şi mamă bună şi ajutătoare, aşa că încetul cu încetul m-au îndrăgit. Societatea japoneză e de tip patriarhal, băieţii, bărbaţii sunt preferaţi, ei au toate avantajele. Îmi aduc aminte că la şcoala fetiţei totdeauna rosteau numele bărbatului, al tatei. La şcoală toţi poartă uniformă, copiii sunt mai retraşi, disciplinaţi. Toată ziua învaţă. Sistemul, structura de educaţie seamănă cu cea din Ungaria, grădiniţa e de 3 ani, clasele inferioare durează 6 ani, cele superioare 3 ani, liceul 3 ani, universitatea 4 ani. Fiind venită din Europa şi considerată mai prietenoasă ca femeile japoneze, de multe ori m-au chemat să vorbesc despre creşterea şi educarea copiilor, eram în ochii lor o curiozitate.
– Sunt foarte diferite şi casele japonezilor. Cum e locuinţa voastră?
– Aşa este. În cameră sunt puţine mobile, caracteristica locuinţei e simplitatea, ordinea, curăţenia, armonia. Când intrăm în locuinţă totdeauna schimbăm ghetele.


– Care sunt tradiţiile, ceremoniile familiei?
– În cameră e un sanctuar ocrotitor, într-o cutie este o figură care se roagă, dacă o atingem sună ca un clopoţel. Cu ocazia sărbătorilor, femeile şi fetele îmbracă chimono. Ceremoniei familiilor mai aparţine şi cea a ceaiului. Pentru asta japonezii se pregătesc sufleteşte, îmbracă haine potrivite ocaziei. Se aşează lângă o masă scundă, pe o pernă în genunchi şezând pe călcâi. Aceasta arată cel mai bine sufletul japonezilor. Ceremonia ceaiului pentru ei înseamnă mai mult decât un timp plăcut, exprimă armonia, liniştea lor.
– Care sunt sărbătorile mai însemnate în Japonia?
– Primăvara, în luna aprilie, e înflorirea cireşilor, la ei pomul nu rodeşte, îl preţuiesc doar pentru frumuseţea lui când înfloreşte. În timpul acesta, toată lumea iese în natură, se organizează picnicuri cu mâncăruri şi băuturi, cu vin sau rachiu din orez, numit „sache” şi cu bere. Mâncarea specială în Japonia e peştele, din care gătesc aşa-numitul „sushi”. La 5 mai e Ziua Copiilor, atunci ei primesc cadouri, păpuşi din lemn, fetele mai primesc dame în îmbrăcăminte tradiţională „chimono”, băieţii păpuşi cu arme. Vara, la 13 iulie, e o sărbătoare când se amintesc de viaţa veşnică, pomenesc morţii. Cu ocazia acestei zile, membrii familiilor se adună în casa părintească, aşează lampioane în jurul porţii. Fetiţa mea n-a cunoscut-o pe mama mea, adică pe bunica ei, dar i-am povestit mult despre bunica când ne aminteam despre morţii din familie, ea are în camera ei o fotografie cu bunica.
– Toamna şi iarna care sunt sărbătorile mai însemnate?
– Toamna e seceratul, recolta orezului, ca cel mai important aliment de bază. În luna noiembrie, e o zi a mulţumirii pentru muncă, sărbătoresc producţia. În lunile septembrie şi octombrie sunt sărbătorile sănătăţii şi a sportului. La şcoli, la întreprinderi se organizează competiţii, întreceri, sporturile străvechi sunt „sumo”, karate. Iarna, la Anul Nou, membrii familiei se adună la casa părintească, aceasta e o sărbătoare familială cu voie bună, la fel ca în Ungaria. Rudele se vizitează, îşi dăruiesc cadouri, participă la slujbele de la biserică. O altă tradiţie a familiilor este ca să meargă în pelerinaje la muntele sfânt Fuji, care are o înălţime de 3776 metri.
– Cum este viaţa voastră de toate zilele?
– Soţul meu este deja pensionar, dar mai lucrează, pentru că existenţa, traiul zilnic este destul de scump, mai ales alimentele, întreţinerea. Hainele sunt mai ieftine. Eu am obişnuit să coc pâine în casă, e o specialitate de aici, pentru că este din orez fiert cu făină de grâu, cu drojdie. Cred că m-am integrat destul de bine, nu mă mai simt străină. Uneori mi se spune că sunt mai japoneză decât japonezii.
– Dorul de acasă te mai atinge?
– Numai la Ziua Mamei. Atunci mă gândesc la mama, la tata, şi plâng, plâng, plâng. Niciunul nu mai trăieşte. În toţi aceşti ani, de 7–8 ori am putut merge acasă. Atunci mi-am vizitat fratele şi familia lui, rudele, vecinii şi profesorii de la şcoală. Cât trăia, tata a fost de mai multe ori la noi în Japonia.
Cu firea ei prietenoasă, cu atitudinea ei sociabilă, Anica s-a integrat perfect în societatea japoneză. Cinsteşte familia, mentalitatea japonezilor pentru că a fost crescută de părinţi să-şi păstreze amintirea străbunilor, să-şi iubească familia. Îi transmitem toate gândurile bune pentru noul an 2014 din Chitighaz până în Japonia.

Maria Sarca Zombai, Chitighaz

Comentarii