Editorial - Primăvara vrajbei noastre

Mijlocul lui martie are pentru unguri multiple însemnări: în primul rând, sărbătorirea izbucnirii revoluţiei maghiare de la anul 1848, când pe 15 martie au fost redactate cele 12 puncte prin care se cere, printre altele, libertatea presei şi a opiniei, desfiinţarea iobăgiei şi egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de naţionalitate şi religie. Revoluţia maghiară nu a apărut din senin, ea a fost integrată în uriaşul val revoluţionar european, care a izbucnit în toată Europa centrală şi carpato-dunăreană. Primăvara din 1848 putea deveni o sărbătoare comună a tuturor naţionalităţilor din acest colţ de Europă, dar din moment ce peste revendicările sociale s-au suprapus ideile de unitate naţională, tovarăşii de luptă şi prietenii de până atunci au ajuns să se întoarcă împotriva unii altora şi să se duşmănească. De câţiva ani, ziua de 15 martie a devenit şi Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Înainte de 1990, aceasta era sărbătorită în primul rând în interiorul graniţelor ţării, dar azi, fala politicienilor de la Budapesta este să sărbătorească în afară, dacă se poate undeva prin Ardeal, călărind un cal alb, şi să facă în jurul lor cât mai mult zgomot, să aţâţe nu flacăra înţelegerii şi convieţuirii paşnice, ci să alimenteze în continuare focul vrajbei şi al conflictelor interetnice.

În timp ce se fălesc cu trecutul lor glorios (?) spre vecini, ungurii mătură sub preş toate gunoaiele din ţară, cum sunt: problema tot mai acută a sărăciei, şomajul şi lipsa locurilor de muncă, îngrădirea libertăţii opiniei, distrugerea presei publice. Ce înseamnă asta în practica zilelor din martie 2015? Sute de mii de tineri părăsesc ţara pentru a-şi găsi un loc de muncă decent în străinătate, alţii se mută cu toată familia în altă ţară unde până şi din măturatul străzilor trăiesc mai bine decât acasă din salariul de profesor sau de medic. Mai nou, guvernul (la insistenţa creştini-democraţilor) ne spune când să ne facem cumpărăturile: duminica nu! Ca la nişte proşti, ni se spune „de sus” ce să facem în ultima zi a săptămânii: dimineaţa să ne ducem la biserică iar apoi să stăm acasă cu familia, tata să se joace cu copiii, etc. Încă nu este obligatoriu să mâncăm cu toţii numai tocăniţă a la Braşov sau varză a la Cluj, iar la desert prăjitura Kossuth sau cornuleţe de Pojon (Bratislava), dar numai până când cineva nu le va da această idee. Vom vedea, cu siguranţă, nu peste mult timp la ştirile naţionale, cum ungurii fericiţi din toată ţara, duminica, după biserică şi după masa copioasă de prânz, se duc ameţiţi de bucurie împreună cu familiile lor să viziteze muzee sau să asculte concerte de muzică clasică. Înainte să spuneţi că sigur nu va fi aşa, priviţi ce schimbări vor fi de la 15 martie în presa audiovizuală maghiară. Studiourile teritoriale de tv şi radio se vor desfiinţa, totul se centralizează, aproape în fiecare lună sunt disponibilizări de jurnalişti, cei care rămân ori acceptă directivele date de Budapesta, ori lucrează cu frica în sân până când va veni rândul demiterii lor. Oricum, opiniile au curajul să şi le spună numai în şoaptă. Apropo, să trăiască libertatea presei! Căci şi asta au cerut-o revoluţionarii paşoptişti.

Cu cinci zile înainte de Ziua ungurilor de pretutindeni, pe 10 martie, mai nou este Ziua libertăţii secuilor, când nu doar în ţinutele secuieşti din România, dar şi în Ungaria se organizează diferite manifestări şi marşuri. De 25 de ani încoace, aproape în fiecare an, luna martie a fost una cu scântei între români şi maghiari. Ca răspuns la aceste neînţelegeri, un tânăr din Timişoara a venit cu o idee demnă de lăudat: în ziua de 10 martie, fiecare român să îmbrăţişeze un ungur şi fiecare ungur să îmbrăţişeze un român! Vom urmări dacă dorinţa acestui tânăr bănăţean de a da un semnal de normalitate va primi atenţie şi în presa maghiară sau vom fi informaţi doar despre discursurile goale şi inutile ale politicienilor. Avem o presimţire…

Eva Şimon