Editorial - O vară fierbinte în Ungaria

Ungaria fierbe în aceste zile. Şi la propriu, şi la figurat. Temperaturile extrem de ridicate îi face pe meteorologi şi pe toţi cei care se pricep la analizarea stării vremii (şi nici ei nu sunt puţini) să declare că de aproape o sută de ani nu am mai avut parte de o aşa vară fierbinte. Azi stăm în camerele răcorite de aparatul de aer condiţionat şi analizăm situaţia fierbinte de afară: că niciodată nu a mai fost atât de cald, că e o secetă cum n-a mai fost de secole, etc. etc. Exact ca la fotbal, toţi ne pricepem şi la vreme. Iar dacă memoria nu ne-ar fi atât de scurtă, ne-am aminti că la fel era şi în copilăria noastră: vara era caniculă, iar iarna muuultă zăpadă. Atunci însă poate nu am avut atâta timp să analizăm vremea, nu ne ocupam toată ziua cu codurile portocalii sau roşii, nu am avut aparate de aer condiţionat nici în case, nici în maşină, nici la locurile de muncă, şi am acceptat ca pe un lucru normal că: vara e cald iar iarna e frig.

Politicul de la Budapesta s-a îngrijit toată vara ca cetăţenilor ungari să le fie cald şi la figurat, nu doar la propriu. De săptămâni întregi, presa ne invadează cu informaţii referitoare la miile de imigranţi extracomunitari, care sosesc în Ungaria în primul rând prin graniţa cu Serbia. Construirea din bani publici (adică din banii noştri, ai contribuabililor) a unui gard de sârmă de-a lungul graniţei sudice a Ungariei nu prea a dat roade. Imigranţii trec pe sub sau pe lângă gard. Atunci când un om (fie el şi copil mic) îşi părăseşte casa şi pământul natal, ţara aflată în plin război, fugând din faţa armelor şi luptându-se pentru viaţă, greu poţi construi orice gard care să-l oprească. Punând în aplicare hotărârea de a construi un gard de sârmă înalt de patru metri şi lung de 175 km, guvernul de la Budapesta a spus că acesta va avea menirea de a împiedica imigranţii şi solicitanţii de azil să intre în Ungaria, de unde încearcă apoi să ajungă în alte state membre ale UE, cum sunt Austria şi Germania. Cu gard sau fără gard, vedem zi de zi la televizor cum mii de imigranţi proveniţi din Irak, Afganistan, Siria sau ţări africane, ajung chiar în capitala ungară, ocupând parcurile şi gările. Faţă de politicul central maghiar, care se crede marele paznic al păcii europene şi care se confruntă şi cu instituţiile europene pentru a-şi susţine părerea că „Europa trebuie să fie a europenilor” (probabil pe modelul că „Ungaria să fie a ungurilor”, un slogan binecunoscut încă din vremea alegerilor), conducerea capitalei încearcă să creeze şi să asigure condiţii cât mai umane pentru miile de oameni, bărbaţi, femei şi copii, ajunşi în stradă din cauza ororilor din ţările lor de provenienţă. În contrast cu informaţiile de la ştiri, că s-au bătut între ei, că vin să trăiască aici pe banii noştri, etc., o parte a presei maghiare încearcă să-i prezinte pe imigranţi aşa cum sunt: oameni cu poveşti de viaţă cutremurătoare, mame care nu-şi doresc altceva decât să-şi vadă copiii în siguranţă, departe de focul armelor, taţi care vor să lucreze şi să-şi întreţină familiile. Iar că printre miile de imigranţi sunt, la fel ca printre noi, şi oameni buni şi oameni răi, este un lucru absolut normal.

Imaginaţi-vă că în timp ce noi stăm pe caniculă în camerele răcorite de aer condiţionat şi credem toate tâmpeniile ce ni se spun la televizor (că vin imigranţii să ne ia locurile de muncă, să ne violeze fetele şi să ne islamizeze), fie ei oameni simpli sau profesori universitari, imigranţii trăiesc momente de maximă umilinţă având nevoie nu doar de apă, mâncare şi acoperiş, ci şi de înţelegerea şi toleranţa noastră. Războaie au fost întotdeauna. Lupte pentru viaţă, la fel. Că fugi din faţa armelor sau pentru un trai mai bun este aproape acelaşi lucru. Ajutorarea aproapelui aflat în dificultate nu este doar o faptă creştină ci şi adânc umană. Iar aceasta nu ar trebui să fie manipulată negativ nici prin presă, nici prin politică.

Eva Şimon