Un bunic fericit la vârsta de 90 de ani, mândru că are cine să-i ducă mai departe numele - Interviu cu bace Mitru Otlăcan „a lu Pante” din Chitighaz
Pe bace Mitru, căci aşa îl cunosc sătenii,
l-am găsit vizionând o emisiune tv, în linişte şi cu voie bună. S-a bucurat de
vizită, dar fiindcă tare demult nu ne-am văzut, a trebuit să-i spun că a cui
sunt, căci în sat la noi după poreclă se cunoşteau oamenii. Spunând că sunt a
lui Mitru Granciului (Sarca) şi a Măriei Abrudan imediat şi-a reamintit de
părinţii mei căci erau de-o vârstă. După aceste momente, am trecut la depănarea
amintirilor despre viaţa familiei şi a sorţii sale, de la strămoşii lui
încoace.
– Cum vă simţiţi şi cum vă trec zilele?
– Când am intrat în pensie de la colectivul
(csoportul) Béke, în 1985 am continuat munca în gospodăria noastră proprie. Având
coteţe am ţinut porci în număr mare. Fără lucru şi fără bani omul sârguincios
nu se poate lipsi, mi-am întregit pensia şi am ajutat copiii, nepoţii. Acum
toate merg mai lent, fără grabă, am rămas singur după ce draga mea soţie a
decedat. Fiica mea Valeria mă îngrijeşte. Dar nu mă plâng, nu ponozlesc. Din
când în când mă vizitează rudele, chiar şi înainte de ce aţi sosit voi m-a
vizitat fiica fratelui meu Gheorghe, Maria Otlăcan Tripon.
– Bace Mitru, vorbeşte-mi despre familia
Otlăcan, despre străbunii dumneavoastră. Cât timp, câte secole putem parcurge înapoi
ca să întâlnim numele familiei?
– Putem merge un secol şi jumătate. Bunicul
meu s-a numit Iosif Otlăcan, aşa ştim că s-a născut în 1860. Numele de botez al
bunicii a fost Floarea Vidican. Tatăl meu Petru Otlăcan a trăit între 1883–1970.
Mama Cătiţa Istin între 1889–1975. Familia noastră a ţinut de biserică, de
limbă, au fost buni creştini. Tatăl meu a fost sfăt şi clopotar la biserica
ortodoxă. Părinţii mei au crescut şapte copii, două fete şi cinci băieţi: Petru
1910, Gheorghe 1912, Floarea 1914, Maria 1920, Dimitrie 1925, Toader 1927,
Ştefan 1928. Dintre fraţi, numai unul (Gheorghe) a avut mai mulţi copiii şi
anume cinci la număr, ceilalţi tot câte doi.
Eu, adică Dimitrie Otlăcan m-am născut la 1
septembrie 1925. Toţi am crescut în condiţii simple, dar cu înţelegere şi
cinste, am ascultat de părinţi, în fiecare duminică mergeam la biserică. Ne
părea bine de orice lucru simplu ce primeam, de pâinea frământată de mama şi de
colacul de duminică. Când eu m-am născut, fraţii mei erau de 13–15 ani. Ei
lucrau ajutând tatălui la creşterea vacilor, cailor şi la cultivarea pământului
care l-a primit tata de la biserică pentru slujirea ca clopotar. E de ştiut că
biserica ortodoxă a stăpânit 158 holde de pământ până la secularizarea din
1948. Când am ajuns la vârsta de zece ani şi eu am lucrat ca slugă (slughiţă)
la bace Petre a lui Berbecariu şi la familia Hodajeu (a lui Iţicaş), pentru că ei
erau gazde înstărite.
– Devenind adult ce posibilitate de muncă
aţi avut?
– În 1944 am lucrat la gazde la muncile
sezoniere, la arat, semănat, treierat, secerat şi cules. Tocmai eram cu căruţa
în pădure cu alţi lucrători, cu a lui Albu şi a lui Livius, când în hotarul
satului s-a tras frontul războiului. Retrăgându-se armata maghiară ne-au prins,
ne-au adunat şi am fost supuşi să mergem cu ostaşii împreună cu căruţa până la
Székesfehérvár, Hajmáskér, acolo am căzut prizonierii ruşilor.
– După aceste încercări când v-aţi putut
începe viaţa proprie?
– În anul 1948 m-am căsătorit cu Florica
Ciumpila (a lui Ciutri). Peste un an, la 24 iulie 1949, s-a născut fiul nostru
Gheorghe. Atunci locuiam la părinţi, pe strada Déli sor. În anul 1954 am
construit casa pe strada Filimon, unde locuiesc şi azi. Fiica noastră Valeria
s-a născut în casa aceasta, la 27 ianuarie 1956.
– Unde aţi lucrat, ce loc de muncă aţi
ocupat după 1948?
– Timp de trei ani am muncit la Bichişciaba la
o firmă de construcţii ca muncitor necalificat, apoi la Băncuta, la gospodăria
de stat (Bánkúti Állami Gazdaság), la partea forestieră am răsădit puieţi. În
localitatea aceasta mergeam în fiecare dimineaţă cu trenul de la gară pe jos.
Aici am lucrat 13 ani, de aici am venit acasă să muncesc la cooperativa Béke cu
scopul că după ce termin cu munca la colectivă să am ocazie să ţin şi să îngraş
porci ca să avem venituri pentru familie, să le putem da meserie bună copiilor,
ca ei să fie muncitori calificaţi. Fiul Gheorghe a muncit la calea ferată, la MÁV.
Şi-a întemeiat familie, cu soţia au crescut doi copii, Attila şi Andrea, e
căsătorită are un fiu cu numele Bene.
Fiica Valeria a învăţat meseria de coafeză la
şcoala profesională din Jula (MTH). A terminat în 1976. În timpul anilor de
ucenicie a participat la concursuri, competiţii pe ţară, numit după Vidal
Sasson, unde a obţinut locul doi. Câţiva ani a fost angajată la o frizerie din
Jula, din 1980 e coafeză la Chitighaz. Amândoi copiii îşi au familia proprie, au
crescut copii, nepoţi. Valeria s-a căsătorit cu Torma László în 1976, au doi
fii Rudolf şi László.
– În încheiere, vă rog să-mi spuneţi cum vedeţi
dumneavoastră acum situaţia românilor şi viaţa în satul nostru?
– În satul Chitighaz, comunitatea română a
fost hotărâtoare de secole întregi. Străbunii noştri au întemeiat satul acesta,
ei au construit biserici, l-au format după chipul lor. Atunci vorbeau numai
româneşte. Acum nu mai e aşa, toate s-au schimbat… Familia noastră Otlăcan a
dat cel puţin şase generaţii române comunităţii satului. Cu schimbările, mulţi
au trebuit să-şi caute locuri de muncă în oraşe şi pe urmă s-au stabilit acolo.
Scade numărul românilor din sat, în uliţa noastră în afară de două familii
maghiare numai români au trăit, acum noi suntem mai puţini. Cu căsătoriile
mixte toate se schimbă, copiii nu mai vorbesc româneşte, nu cresc cu limba
mamei.
Un lucru mă mângâie şi îmi dă putere, că familia
e lângă mine şi că toţi sunt oameni cu omenie. Nepoţii Attila Otlăcan şi strănepoţii
Réka şi Martin Otlăcan îmi duc mai departe numele de Otlăcan.
*
Duminica trecută, familia, fiii, nepoţii şi
strănepoţii lui Dimitrie Otlăcan s-au întrunit la casa părintească ca să-l
felicite cu ocazia împlinirii a 90 de ani şi să fie împreună toţi membrii
familiei care îl cinstesc. La masă albă cu mâncarea preferată şi cu un tort au
petrecut ziua aceasta făcând surpriză sărbătoritului.
Din partea Autoguvernării locale, primăriţa Maria Gyuricska Kalcsó l-a felicitat pe sărbătoritul
de 90 de ani. Din partea oficialităţilor, Andreea
Abrudan i-a înmânat o diplomă lui Dimitrie Otlăcan, în numele
prim-ministrului Ungariei, Orbán Viktor.
Maria Sarca Zombai
Comentarii
Trimiteți un comentariu