Editorial - Parisul meu…

Am ajuns să văd Parisul într-un moment greu al vieţii mele. Oraşul Luminilor mi-a cuprins sufletul foarte repede, din mai multe motive: am simţit acolo un aer „bucureştean”, boem, am întâlnit oameni lejeri şi fără stres; zilele cât am stat în Paris nu m-am simţit ca un turist, ci ca un francez, stând ore în şir pe terasele cu doar două-trei măsuţe, la o cafea şi un croissant; şi nu în ultimul rând, a fost un loc unde m-am simţit în maximă siguranţă. Nicio clipă nu mi-a fost frică să umblu singură prin magazine sau să călătoresc singură cu metroul, cu toate că toţi ceilalţi călători aveau culoarea pielii mai închise decât a mea. Siguranţă, lumină, speranţă – aceste trei cuvinte îmi vin în minte când mă gândesc la Paris…

După atentatul terorist din vinerea trecută, în urma căruia au murit peste o sută de persoane civile, nevinovate, ne punem, de tot dreptul, întrebări: ne vom mai putea bucura de plimbări în siguranţă în Paris sau în alte mari oraşe ale Europei? vom mai putea merge la vreun concert (fie de muzică rock sau altceva) fără să ne gândim că ar putea să fim împuşcaţi? Răspunsul nu poate fi altul decât unul categoric „da”, deoarece nu putem trăi tot timpul cu frica în spinare. Viaţa merge mai departe, cu bunele şi relele sale.

Parisul meu este luminos nu doar din cauza milioanelor de becuri care-l iluminează. „Organizatorul” primei mele excursii la Paris, soţul meu, m-a dus de la Gare du Nord direct la un… cimitir. A fost exact acum zece ani. Din prima, poate părea cam morbid, pentru că pe atunci trupul îmi era măcinat de o boală ucigaşă, pe care însă am învins-o. Deseori m-am gândit apoi că Parisul cu siguranţă a fost un leac atât pentru trupul meu bolnav cât şi pentru sufletul zbuciumat. Am văzut Parisul pornind din cimitirele Père-Lachaise, Montmartre, Montparnasse şi am ajuns să admir doar mai târziu strălucirea Turnului Eiffel sau a bulevardului Champs-Élysées decât mormintele lui Enescu, Brâncuşi, Cioran sau Ionescu, şi ale multor alte personalităţi franceze, care au influenţat civilizaţia noastră de azi.

Parisul meu este un loc sigur. Oricât de mulţi oameni „coloraţi” erau în metrou, nu-mi era frică nici singură să călătoresc. Emil Cioran a remarcat acest lucru încă de acum jumătate de secol: „Sunt în metroul din Paris şi sunt singurul francez.” (Adică, alb, pentru că Cioran a trăit din 1937 şi a murit în 1995 în Franţa fără să-şi ceară vreodată cetăţenia franceză.) Sau cum ne „avertizează” renumitul istoric Neagu Djuvara: „Europa va arăta în câţiva ani, la fel ca oamenii din metroul din Paris”.

Parisul ne învaţă nu doar istorie, civilizaţie, cultură, valori universale umane, dar şi toleranţă, solidaritate, unitate. După atentatele teroriste din vinerea trecută de la Paris, milioane de oameni de pe reţelele de socializare şi-au schimbat poza de profil în culorile drapelului francez. Fiecare avea motivul lui. Unii pentru că iubesc Parisul, alţii în semn de condamnare a terorismului islamic, mulţi pentru că şi-au pierdut prieteni sau cunoscuţi în acel masacru extremist. Tragediile ne solidarizează între noi, oameni de naţii şi din ţări diferite: nici nu au ars încă de tot lumânările aprinse pentru victimele incendiului de la clubul Colectiv din Bucureşti, până azi aflăm despre tineri arşi care pierd lupta cu viaţa, pe când deja ne unim rugăciunile pentru alţi morţi nevinovaţi.

Şi de ce îi plângem pe morţii din Paris? Pentru că acest oraş şi spiritul lui este o parte din noi. O parte din istoria, din civilizaţia omului european din zilele noastre. Şi tocmai pentru asta îl urăsc teroriştii. Noi iubim şi admirăm splendidele realizări ale geniului uman. Ei nu. Noi ne temem de moarte, ei nu.

Parisul meu este viu, mândru, solidar, tolerant şi luptător. Azi îşi plânge morţii, dar suntem siguri că milioanele de lumânări aprinse în amintirea victimelor nu fac altceva decât să-i dea o şi mai mare strălucire.

Eva Şimon