Ehei, cică era odată un tărâm pe care
cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau
întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci
precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori
nepreţuite.
Oamenii acelei ţări erau drepţi,
harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dacă erau cu
adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul
sufletului Adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru
pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii
care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma
locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea
acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.
Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de
sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala,
atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă…
Într-o seară, oamenii s-au îndreptat
spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de muncă. S-au înfruptat
din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele
primitoare.
Către miezul nopţii, în înaltul
cerului la apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a
crescut uşor, uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina
s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din
urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în
sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă
parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au
dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau
treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că
nu mai spuneau lucrurilor pe nume, ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi
dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina şi
acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.
Ehei, dar a venit ora prânzului şi
locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă
rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice
peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:
– Fraţilor, o mare primejdie ne
ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?
– Nu poate fi adevărat! s-au
împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează Minciuna să se abată pe meleagurile
noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!
De pomană au stăruit cei dintâi, căci,
deopotrivă, copii şi oameni mari, se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci
când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de
îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai
meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, Măria
Sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii.
Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt
până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!
Azi aşa, mâine aşa, Minciuna a pătruns
tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un
fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi… gata! Aveai necaz pe câte
cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea
nici mumă-sa.
De la a preţui Minciuna şi până la urî
Adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de
el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai
să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?
Anii au trecut şi ţara a sărăcit,
pentru că acolo unde este stăpână Minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre
călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau
împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme „Întunecata Țară a
Minciunii”.
Peste încă un timp, când ajunseseră
oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de
bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina
zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia
Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de Adevăr, ca de un bulgăre de
aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care
domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi, s-a înfăţişat înaintea
părinţilor săi:
– Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot
răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de
îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea
fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât
m-am hotărât să plec în lumea largă, doar, doar
voi putea să vin de hac nelegiuirii…
– Copilul meu, gândul tău este frumos
precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără
întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de
seamă! Nu ştiu din care pricină, Măria Sa apără din răsputeri Minciuna, iar
oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în
apărarea Adevărului.
– Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea
voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.
– Aşa să fie, copilul meu. Mai ţine
minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se
spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale
vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.
A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu
merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu
sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.
Merse cale lungă şi pretutindeni
întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce
ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi
se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era
încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la
brâu.
– Bine te-am găsit sănătos, zise
flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?
– Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu
trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi Minciuna.
– Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?
– La anii mei, nu mai sunt multe lucruri
pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă
am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi Minciuna şi să redai ţării strălucirea
pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă
munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima
dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat Minciuna
asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de Minciună vom fi
salvaţi.
– Îţi mulţumesc, uncheşule, am să fac
precum m-ai învăţat.
Peste noapte Victoraş rămase în coliba
sărăcăcioasă a moşneagului, iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema
ursita.
Merse pe cărări cunoscute şi
necunoscute, până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare.
Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:
– Voi, câmpurilor, care înconjuraţi
minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea
blestemată?
– Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu
numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă
am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am cunoaște cine este
vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele
râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.
Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi
urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se
vărsau într-o mare uriaşă.
– Râurilor, le vorbi el, voi
străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare nu aţi aflat cine a slobozit norul
aducător de minciună?
– Viteazule, răspunse râul cel mai
mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor
am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână
o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă
întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi
şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele
palatului cel misterios.
Vrând-nevrând, Victoraş
plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi
dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă
calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu
înconjurat de oştenii Măriei Sale.
– N-ai avut linişte acasă, feciorule,
de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă
unul.
– Să nu vă găsiţi voi moartea! le
răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din
teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni,
întocmai ca o umbră:
– Lupule, tu muşcă-i de picioare, că
de restul am eu grijă!
Începu atunci o luptă voinicească, aşa
cum nici nu gândiseră oştenii lui Vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se
învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că
mai are de partea sa încă vreo cinci, şase ajutoare. Unde cădea sabia sa
voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai
duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul
era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.
Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă
sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă
înaintea muntelui.
– Munte cu piscuri semeţe, tu care ai
toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit
norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?
– Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei
face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!
– Spune-mi, numai, şi vei vedea dacă
dau înainte sau înapoi.
– Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros,
atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este
nimeni altul decât împăratul!
– Măria Sa, împăratul? Cum este cu
putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel
de om este?
– Copile, copile, întortocheate sunt
căile Domnului! Află că Vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu
alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde
numai Adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul
Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească Minciuna. Câte
ticăloşii nu se pot face la adăpostul Minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră
i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te
încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în
Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi
cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie,
cât şi prin vicleşug.
Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la
poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului.
Tocmai când ajunsese la o răscruce şi
nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.
– Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei
să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din
stânga, singura care te va duce la omul pe care îl cauți.
– Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă,
spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea
unei curse.
Într-adevăr, nu peste multă vreme
ajunse la capătul drumului.
– Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule,
zise Victoraş.
– Mare bucurie îmi face întoarcerea ta,
copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?
– Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu.
Cel care a statornicit Minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul
Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.
– Ehei, am auzit cu mulți ani în urmă
despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că
şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat
către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost
de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa Măriei Sale, care este
un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei
întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă Adevărul sau
Minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată Adevărul, atunci vraja se va
destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.
– O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi
sănătos şi să ne vedem cu bine!
Drumul spre curţile împărăteşti era
lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie,
leită mumă-sa, care începe a i se jeli:
– Feciorul meu, lasă gândurile tale
aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat
şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.
Auzind cuvintele cele sfâşietoare,
tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă.
Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: „Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna
este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu
ale mele!”
– Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai
tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!
Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se
învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu
şapte capete.
– Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau
ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?
– Păcat de tine, balaurule, că ai
atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!
Se încinse numaidecât o bătaie cum nu
mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate
nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu
sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două
ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea
patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu
şi pe ultimul.
Bucuros din cale-afară, Victoraş merse
într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de
peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.
– Măi, oameni buni, se adresă el
străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă Măriei Sale că i-am adus cei
mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.
– Bun gând ai avut, pescarule! Zise
unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui Vodă năduful, că ne-a scos
peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de
mare.
Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma
unui oştean până în iatacul împărătesc.
– Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai
adus o cotigă întreagă de păstrăvi?
– Întocmai, Măria Ta. O cotigă cu
vârf.
– Bună treabă! Şi cât zici că m-ar
costa? Trei… patru parale?
– Nici să nu te gândeşti să-mi dai
vreun ban, Înălţimea Ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul.
Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.
– Dacă ăsta este tot preţul, atunci
pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.
– Iată prima întrebare: ştiind că
Măria Ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum
că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?
– Să spună adevărul! Cum ar cuteza să
mintă?
– Aşa gândeam şi eu. Dar dacă Măria Ta
ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum
iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?
– Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până
ar spune adevărul!
Victoraş se bucura pe tăcute.
– Luminăţia Ta, continuă flăcăul, dacă
toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi
împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?
– Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi
dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş
vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu
ale mele.
– Vei rămâne singur de tot, Măria Ta,
dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum,
pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit, iar Adevărul
a revenit acolo unde îi este locul, din moși, strămoși.
Flăcăul îl lăsă pe împărat încă
nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi,
nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin
câte puţin, se obişnuiră din nou cu Adevărul.
La scurtă vreme, împăratul muri de
frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii l-au așezat pe Victoraş.
Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea Adevărul, ţara putea
redeveni bogată şi înfloritoare, așa cum fusese până să se abată ciuma
Minciunii asupra ei.
Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră,
aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să
umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în
ruptul capului să creadă că, în lupta dintre Adevăr şi Minciună, tot Adevărul
biruie până la urmă.
(Din volumul „Basme”,
Ed. Zorio, Premiul pentru „Cartea anului” 2013, Filiala pentru Copii și Tineret
– Uniunea Scriitorilor din România; Grafică de Anca Smărăndache)
Comentarii
Trimiteți un comentariu