Cântând în fiecare duminică dimpreună cu îngerii cerului… - Interviu cu Ştefan Brîndaş, cântăreţul bisericii ortodoxe din Chitighaz

Noi, toţi creştinii, suntem datori a merge la biserică atunci când ne cheamă glasul clopotelor. Creştinii ortodocşi, care intră în Sfânta Biserică, fie pentru a participa la Sfânta Liturghie, fie pentru a fi alături de cei dragi la bucurie sau la întristare, sunt întâmpinaţi de glasul cântăreţului de la strana bisericii. Cu ani în urmă, strana bisericilor ortodoxe române din Ungaria erau pline de cântăreţii care dădeau răspunsurile la Sfânta Liturghie. Azi, din păcate, strănile au rămas goale, este o mare binecuvântare pentru preotul care în prezent mai are cine să-i dea răspunsurile la Sfânta slujbă. Recent am poposit la Chitighaz, unde am stat de vorbă cu cantorul de la biserica de acolo. Ştefan Brîndaş, tocmai înainte cu o zi de a-l vizita împlinise frumoasa vârstă de 87 de ani. Bace Ştefan a fost şi este un bun român şi cântăreţ la biserica ortodoxă, cântând dimpreună cu îngerii cerului, de aici, de pe pământ, aproape de opt decenii.

Cu toate că anii tinereţii, munca, problemele familiare, poate i-au răpit unele duminici şi nu a putut merge la biserică, Ştefan Brîndaş a încercat să-şi facă misiunea la care s-a angajat. Până în ziua de azi, el este cântăreţul bisericii din Chitighaz, în afară de zilele când sănătatea nu îi permite de fiecare dată să fie prezent la strană. Bace Ştefan a făcut un legământ cu sine însuşi: a promis că-I va cânta lui Dumnezeu, până la ultima lui suflare. Din credinţa lui prea mare, a învăţat singur şi cunoaşte dogmatica, asemenea unui preot. În copilărie l-a avut ca îndrumător pe tatăl său şi pe bunicii din familia mamei şi a tatălui, care au fost cu toţii buni creştini şi slujitori ai Domnului prin cântarea bisericească.

– Mă bucur că aţi acceptat să mă primiţi la interviu, tocmai acum la moment aniversar. La mulţi ani vă doresc, în sănătate şi fericire! Vă rog, pentru început, să ne povestiţi puţin despre dumneavoastră şi dacă aveţi vreo amintire legată de Crăciun!

– Doamne-ajută, atât dumneavoastră, cât şi cititorilor ziarului. După cum ştiţi, sunt cântăreţ la bisericuţa din satul meu natal de tare mulţi ani. În această comună m-am născut în anul 1928 şi aici am crescut. Când am fost puţin mai mărişor, de Crăciun, am umblat a colinda din casă-n casă pe la neamuri şi împrejur, la vecini şi pe la cunoscuţi. Prima mea colindă din copilărie era aşa:

„Pe la sfârşitul lumii

Florile dalbe

Trâmbiţa-vor îngerii

Florile dalbe

În patru cornuri de lume

Florile dalbe

La tot omul spre a lui nume

Florile dalbe

Viii cu morţii de-odată

Florile dalbe

Toţi vor sta la o judecată

Florile dalbe

Judecata-i mare clipă

Florile dalbe

Că acolo nu trebuie

Florile dalbe

Nici aur, nici argint

Florile dalbe

Numai suflet drept şi sfânt

Florile dalbe.

Asta a fost colinda cea dintâi pe care o cântam cu sora mea, iar după ce am mai crescut eu am umblat a colinda separat şi ea separat.

– Când aţi simţit pentru prima dată chemarea bisericii?

– Nu ştiu exact când am simţit prima dată asta, ştiu doar că de mic copil admiram preoţii din parohia noastră, îi simţeam foarte aproape de Dumnezeu, şi îmi plăcea să merg la biserică. Prima dată m-a dus tata în strană. La vârsta de zece ani în învăţat cu el să cânt glasurile la cântările bisericeşti. Apoi când am mai crescut şi am ştiut deja destul de bine mergeam în strană şi cântam la slujbă.

– Tatăl dumneavoastră v-a fost un model, care v-a dat un exemplu de urmat, care v-a îndrumat şi ajutat în descoperirea frumuseţii în cântare?

– Da, tata şi bunicii mei sunt cei cărora încerc să le urmez şi astăzi. Înainte de sărbătorile mari se adunau la noi mai mulţi tineri pentru a învăţa cântările şi tata nu se liniştea până nu ştiau să cânte toţi aşa cum trebuie. La sărbători se cântă altfel decât într-o duminică obişnuită şi ne adunam mai mulţi la noi acasă să învăţăm. Eu de la 14 ani am început să fiu cântăreţ la strană şi în fiecare duminică eram nelipsit de la biserică. Îmi aduc aminte că ne adunam înainte de începerea slujbei la strană şi bace Petre Bujiganu, unul dintre cei mai buni cântăreţi îi zicea tatei: „Vasile, azi cântăm ca la sărbători!” şi atunci aşa era. Eram mândru că mă aflam acolo, eram tare mulţi. În strana în care eu am umblat eram câte 7–8 cântăreţi, în cealaltă strană erau 5–6 cântăreţi. Mai târziu am avut şi un cor bărbătesc foarte frumos.

Am avut foarte multă dragoste şi chemare pentru ceea ce am făcut, iar Dumnezeu mi-a dat putere să cânt neobosit. De Rusalii mergeam cu crucea în ţarină şi trebuia să batem vreo cinci km până la marginea satului şi până acolo aşa ştiam cânta fără carte şi mergând şi venind am cântat tot drumul şi nu am obosit. Apoi dacă a mai trecut din vreme tare mulţi cântăreţi mai bătrâni au murit, au fost şi tineri care s-au lăsat. Eu tot m-am ţinut de biserică şi când am lucrat. Am fost acar la calea ferată şi am avut duminici când a trebuit să fiu la serviciu, dar când am fost liber nu a fost aşa să nu mă duc la biserică. Aşa m-am crescut. Familiile mele, şi din partea mamei şi a lui tata au fost cântăreţi şi fratele mamei, unchiul Onuţ a fost epitrop. Nu pot să spun decât că am fost un copil norocos că am avut exemple bune. Vremea a trecut foarte repede şi an de an am fost tot mai puţini, iar după mine cum va fi…? Dumnezeu o să ne trimită probabil pe cineva, nu o să ne lase biserica fără cântăreţ. Avem şi acum câte un tânăr, de exemplu Petru Selejan, vine destul de des şi cântă la strană, dar tinerii de acum sunt mai ocupaţi, nu-i putem condamna.

– Aţi slujit cu mai mulţi preoţi aici la Chitighaz de-a lungul anilor?

– Da, am fost cântăreţ şi pe vremea când aveam doi preoţi, pe pr. Borza şi pr. Mişcuţa, apoi a fost preot la noi părintele Şereş, iar de douăzeci de ani îl slujesc pe părintele Florin Olteanu. Satul nostru a fost sat numai de români. Eram mulţi români şi mulţi credincioşi. Români mai sunt şi cum în sat, dar mulţi se ţin că-s unguri şi ce le poţi face, nimica… Satul înbătrâneşte şi parcă s-a schimbat lumea asta de tot. Nu le mai trebuie nimic, nu-i învaţă pe copii să se ţină de biserică, de obiceiurile în care am crescut noi. Pe vremuri de Crăciun mergeam să colindăm în tot satul. Acum nu îţi mai deschide nimeni uşa, nici mie, niciunde.

– Nu o să aveţi colindători de Crăciun?

– Defel! Niciunul! De mai bine de zece ani nu mai colindă nici copiii. De vreo zece ani am mai încercat să învăţ să cânte pe câţiva tineri care mai veneau la biserică, dar au venit de două, trei ori şi s-au plictisit.

– Azi mulţi oameni se îndepărtează de biserică. Ce credeţi că am putea face pentru a deveni adevăraţi creştini, aşa cum erau străbunii dumneavoastră?

– Cred că putem deveni buni creştini în primul rând în casa noastră, dând un exemplu bun de urmat copiilor prin viaţa noastră creştină pe care o aveau bunicii noştri, oameni simpli dar plini de credinţă. Să nu uităm ce suntem, să nu ne uităm credinţa şi pe strămoşii noştri!

Anca Butar