Editorial - Printre slovaci…

Ani de zile mi-a făcut mare plăcere să iau parte la activitatea unei comisii de specialitate compusă din reprezentanţii a 12 naţionalităţi din Ungaria (cu excepţia romilor, care aveau o comisie specială). Comisia respectivă funcţiona pe lângă Institutul Cultural Maghiar şi avea rolul de a analiza situaţia culturală a naţionalităţilor, ajuta la dezvoltarea vieţii culturale şi a decide asupra premiilor acordate naţionalităţilor. Plăcerea din partea mea a fost ca să aflu cât mai mult despre problemele, realizările, succesele sau insuccesele celorlalte naţionalităţi. Vrând nevrând, în astfel de situaţii facem comparaţii între noi, românii din Ungaria şi celelalte naţionalităţi, iar rezultatul uneori ne descurajează sau alteori ne dă noi inspiraţii.

De curând am răspuns pozitiv unei invitaţii a Uniunii Slovacilor din Ungaria pentru a ţine o prelegere la conferinţa lor anuală despre situaţia românilor din Ungaria. La conferinţa de la Mlynky (Pilisszentkereszt) au participat membrii organizaţiilor locale slovăceşti de pe tot teritoriul ţării, iar subiectele principale dezbătute au fost: situaţia asociaţiilor şi autoguvernărilor slovăceşti, relaţiile cu ţara-mamă, starea limbii materne şi a învăţământului în limba slovacă. Am remarcat următoarele lucruri, care la noi, la români nu este aşa: 1. la conferinţa Uniunii a participat şi preşedintele Autoguvernării Slovăceşti pe Ţară, ba mai mult, în ambele zile a avut şi prelegere (în prima despre situaţia autoguvernării, în a doua despre viziunea asupra viitorului învăţământului slovac); 2. printre conferenţiari s-au aflat atât ambasadorul Slovaciei la Budapesta cât şi preşedintele Oficiului pentru Slovacii de Pretutindeni din Bratislava, care au vorbit nu doar despre realizări şi planuri, dar şi despre probleme şi soluţii, cum ar fi pierderea limbii, slăbirea sentimentului identitar, etc.; 3. toată conferinţa, inclusiv cuvântul de salut al primarului localităţii şi dezbaterile de după prelegeri, s-au desfăşurat exclusiv în limba slovacă, natural, fără nicio forţare (astfel că am fost nevoită să am alături un traducător).

Prelegerea mea s-a axat pe „date şi speranţe” la românii din Ungaria, în care am prezentat nu doar realităţile dar şi exemple pozitive, încurajatoare din viaţa publică şi culturală a comunităţii noastre. La capitolul date i-am întristat puţin pe slovaci pentru că, după rezultatele ultimului recensământ din 2011, noi, românii i-am detronat, ocupând locul 3, iar ei căzând pe locul 4. Bineînţeles, faptul „detronării” a fost tratat cu exact atâta seriozitate cu cât pot fi percepute rezultatele haotice ale recensământului. Şi în centrul prelegerii mele s-au aflat problemele legate de limba română, pornind de la utilizarea limbii române în viaţa bisericească (atât la ortodocşi cât şi la neoprotestanţi), trecând prin sistemul de învăţământ şi ajungând până la cel mai mic nucleu, familia. Problemele din învăţământul de limba maternă sunt foarte asemănătoare, atât la slovaci cât şi la români: copiii deseori vin din familii mixte, unde limba maternă şi dacă se transmite, ajunge una secundară, în defavoarea limbii maghiare. Ba mai mult, la slovaci nici slujbele bisericeşti nu se ţin în limba slovacă, doar în puţine cazuri. Tocmai din acest motiv, Autoguvernarea şi Uniunea slovacilor întreţin foarte strânse legături cu ţara-mamă Slovacia şi încurajează, finanţează, organizează participarea elevilor slovaci în tabere în mediu lingvistic autohton. Vorbind despre multele autoguvernări pseudo-româneşti, mai ales din Budapesta şi împrejurimi, mulţi au venit apoi să-mi spună că şi în sectorul lor există autoguvernare românească condusă de persoane care se supără dacă li se spune… români.

Dar până când slovacii măcar se mai adună anual să discute, să dezbată, să analizeze, să caute soluţii împreună(!) pentru problemele comunităţii, până atunci noi, românii nici măcar nu ne stresăm cu aşa ceva. Nici Autoguvernarea, dar nici Uniunea! Niciodată nu-i ruşine să înveţi de la alţii.

Eva Şimon