Editorial - Brâncuşi şi românii din jurul României

Atunci când, în 1903, tânărul Constantin Brâncuşi s-a hotărât să plece, pe jos, din satul natal Hobiţa până în Oraşul Luminilor, la Paris, graniţa dintre România şi Ungaria nu era la Nădlac. De fapt, atunci încă nu era România şi nu era Ungaria. În romanul „Sfântul din Montparnasse” a lui Peter Neagoe, care ne povesteşte viaţa romanţată a celui mai renumit sculptor român, aşa ne este prezentată plecarea lui Brâncuşi în oraşul lui Rodin: „Când trecu frontiera din România în Austria (Monarhia Austro-Ungară, n.n.), rând pe rând, se iviră necazuri după necazuri. Nu înţelegea vorba nemţească şi întâlnea ciobani tot mai rar. Putea câştiga bani numai angajându-se pe şantiere. Prin gesturi arăta că poate mânui ciocanul şi mistria. Săptămâni întregi a lucrat pentru jumătăţi de leafă, fără să i se adreseze vreo întrebare.”

Ţin minte, când am citit acest roman, m-am tot gândit, oare înainte să ajungă la Viena pe unde a călătorit Brâncuşi prin Ungaria. Azi, dacă ar fi să pleci de la Hobiţa spre Paris, pe jos, aproape 2000 km, introduci în google maps datele necesare şi imediat îţi arată că cel mai scurt drum este prin Timişoara, cu trecerea graniţei la Cenad-Kiszombor, apoi prin Seghedin, Soltvadkert, Dunărea trebuie trecută la Dunaföldvár, şi apoi spre Székesfehérvár, direcţia Viena. Dar oare s-a oprit Brâncuşi prin Macău, unde ştim că acum 100 de ani trăiau şi mulţi români? Sau pe la Cenadul Unguresc? Sau poate a trecut mai pe la nord, prin Bătania sau Jula? Ce bine ar fi să ne putem mândri că paşii acestui mare artist român, de renume mondial, au trecut şi prin satele românilor din Ungaria de azi!

Zilele acestea se va vorbi, se va scrie mult despre Brâncuşi. La exact 140 de ani de la naşterea sa şi la 59 de ani de la moarte, preşedintele României a declarat ziua de 19 februarie, ziua de naştere a „Părintelui sculptorii moderne”, ca fiind sărbătoare naţională în România. Prin acest gest se doreşte o reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea lui Brâncuşi de către statul român, spun iniţiatorii legii. Azi, dacă răsfoim dicţionarele de artă, în multe dintre acestea vom vedea că Brâncuşi figurează drept sculptor francez de origine română. Acest lucru se datorează faptului că, în 1950, guvernul comunist din România a refuzat oferta sculptorului de a-şi lăsa lucrările sale pentru ţara sa. Brâncuşi voia să se întoarcă acasă. Atelierului lui din Paris era ca o mică Românie pe care dorea s-o repatrieze înainte de dispariţia sa. Acest mare dar i-a fost însă refuzat, iar de supărare, Brâncuşi se decide să renunţe la cetăţenia ţării sale şi operele să şi le doneze statului francez.

România de atunci nu l-a înţeles şi nu l-a apreciat pe Brâncuşi. De la acea ofertă, au trebuit să treacă 66 de ani până să-l putem sărbători „legal” pe cel pe care lumea internaţională a artei îl recunoaşte drept „unul dintre cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). Din păcate, România de ieri şi de azi are acest „talent” să-şi dea seama de marea ei bogăţie doar când este prea târziu. Acum şase decenii, Constantin Brâncuşi, pe care-l sărbătorea şi îl aprecia toată lumea artistică de la New York până la Paris, a fost tratat la Bucureşti ca un nimeni. Supărat că ţara lui nu-i apreciază lucrările şi darul pe care a vrut să i-l facă, a murit dezamăgit, ca cetăţean francez, înmormântat în pământ francez.

La fel ca Brâncuşi sunt trataţi de statul român şi românii din jurul României. Cei mai mulţi politicieni se întreabă supăraţi „ce mai vor şi ăştia? ce tot vin aici să cerşească?” şi puţini sunt cei care înţeleg într-adevăr valoarea acelei „coroniţe de români” care încă mai există în jurul României. Numai să nu fim înţeleşi prea târziu la Bucureşti. Exact aşa ca Brâncuşi…

Eva Şimon