Editorial - Români cu cocardă ungurească

Lumea din jurul nostru s-a îmbrăcat zilele trecute în… cocardă. Cunoscuţi şi necunoscuţi, politicieni şi prezentatori tv, copii, adulţi şi bătrâni şi-au prins la piept cu mândrie cocarda în culorile roşu-alb-verde. Am văzut şi persoane „îmbrăcate” în cocardă despre care ştiam că, la origine, nu sunt unguri, ci români sau nemţi sau slovaci. Când îi întrebi, de ce îşi pun cocarda ungurească la piept, fiecare are altă explicaţie: din simpatie faţă de luptele de independenţă ale ungurilor; din convingerea că avem scopuri comune, de orice neam am aparţine, cum ar fi pacea, înţelegerea între popoare, democraţia; pentru jurnaliştii din Ungaria, 15 Martie este sărbătoarea libertăţii presei, etc. Mulţi români din Ungaria spun că ei, prin cocardă, îşi amintesc de acei înaintaşi români, cum ar fi de exemplu Gheorghe Pomuţ, care acum 168 de ani au luptat pentru libertate şi egalitate. Puţină dreptate fiecare are… Însă cei mai mulţi români din Ungaria cunosc, din păcate, mult prea puţin istoria propriului lor neam, „povestea” revoluţiei de la 1848–1849 o cunosc numai din manualele de istorie maghiară, şi deci numai din prisma ungurilor. Noi ştim, pentru că am învăţat la şcoală în mod obligatoriu, despre Kossuth şi Petőfi sau despre Cele 12 Puncte şi Legile din Aprilie, dar nu prea cunoaştem nici până azi cine a fost Avram Iancu, Eftimie Murgu sau Nicolae Bălcescu şi ce rol au avut ei în revoluţia de la 1848–1849.

Nu doar românii, ci toate naţionalităţile din Ungaria de azi şi-au însuşit sărbătorile ungurilor, le consideră ca pe ale lor, cu toate că dacă ar cunoaşte mai bine trecutul istoric al naţionalităţii sale, şi-ar da seama ce absurdă este această situaţie. După aproape trei decenii de la schimbarea regimului, putem să ne bucurăm că avem manuale scrise special pentru elevii de la şcolile româneşti, inclusiv manuale din care învăţăm istoria românilor din România şi istoria naţionalităţii române din Ungaria. Adică o învăţăm, dar fără s-o înţelegem??? Deoacere cum altfel se explică parada de cocardă ungurească pe haina românească la fiecare 15 Martie? Să nu fiu înţeleasă greşit: nu îndemn pe nimeni la nerespectarea sărbătorilor sau simbolurilor conaţionalilor noştri, dar niciodată nu am înţeles care ar fi legătura între respect şi cocardă. Dacă vreau să însoţesc o prietenă maghiară la serbarea oficială din centrul Julei nu o pot face numai dacă şi eu îmi prind o ditamai cocardă în piept? Ba, din contră. Personal, mă simt mult mai bine între unguri de când îmi cunosc istoria propriului meu neam, a neamului român, şi inclusiv a minorităţii române din Ungaria. Cu bunele şi relele ei. Cu momentele de bucurie şi de restrişte. La fel, de exemplu, îi respect mult mai mult pe catolici sau pe protestanţi de când îmi cunosc şi îmi înţeleg propria mea credinţă, cea ortodoxă.

Sunt convinsă că la fel este şi cu istoria. Probabil, acei români din Ungaria care sunt mai în vârstă şi nu au avut ocazia să înveţe la şcoală istoria neamului din care se trag, iar părinţilor sau bunicilor lor le-a fost frică să le-o spună, greu vor mai putea fi schimbaţi. Viitorul nostru stă însă în tinerii şi copiii de azi. Nu jignim pe nimeni dacă-i învăţăm pe copiii noştri de la şcolile româneşti că-i adevărat că prin anii 1847–1848 românii şi ungurii au luptat împreună împotriva împăratului austriac, dar foarte repede şi-au dat seama că atunci când vor drepturi egale, ei nu mai sunt prieteni. Cu primele puncte ale Proclamaţiei de la 15 Martie au putut fi de acord şi românii, dar cu ultimul, care se referea înglobarea Transilvaniei în Ungaria, nicidecum. Putem să-i învăţăm despre revoluţionarul Gheorghe Pomuţ, din armata lui Kossuth, dar să le spunem şi despre fratele lui, medicul Constantin Pomuţ, tot român născut în Jula, care s-a alăturat lui Şaguna şi Mocioni luptând pentru drepturile românilor.

Dacă ne-am cunoaşte propria istorie n-am mai fi români cu cocardă ungurească, pe 15 Martie, sau unguri cu cocardă românească, pe 1 Decembrie.

Eva Şimon