În Ungaria, în mod tradiţional, ultima duminică din luna
mai este dedicată copiilor, iar prima duminică din luna iunie este Ziua Pedagogului.
Aceste ocazii de sărbătoare sunt bune pentru a readuce în atenţie grija faţă de
viitor şi preocuparea noastră pentru o societate mai bună, mai educată. Rolul
educaţiei este foarte important în crearea unei lumi mai frumoase, însă nici un
rost nu are dezbaterea teoretică a acestui subiect fără a aduce în prim plan
rolul factorului uman, cel al copiilor şi pedagogilor.
Ştim bine că dascălii există de când lumea, pentru că în
toate societăţile au fost oameni mai învăţaţi, mai deştepţi care-i învăţau pe
ceilalţi. Învăţăturile însă nu au fost transmise întotdeauna prin şcoli,
înainte de înfiinţarea acestei forme instituţionalizate ştiinţele fiind predate
de la cei mai în vârstă către tineri în comunităţi mici, ca mai târziu leagănul
ştiinţelor şi al educaţiei să fie bisericile, mănăstirile. În cele mai multe
culturi, primii profesori au fost preoţii, ei erau cei care le predau
învăţăceilor nu doar învăţăturile religioase, ci şi scrierea, cititul,
socotitul.
Până azi, în educarea sănătoasă a copiilor cel mai important
rol îl au aceşti trei factori: familia, şcoala şi biserica. După cei „şapte ani
de-acasă”, copilul ajunge să se dezvolte şi să cunoască, să înţeleagă lumea în
şcoală, cu ajutorul pedagogului, al profesorului, care în anumite momente are o
influenţă mult mai mare asupra elevilor decât părinţii. Rolul educatorului a
fost descris poate cel mai frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur care afirma: „Nu există artă mai frumoasă decât arta
educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul
crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi
Dumnezeu.”
Din Antichitate încoace, cei mai mari pedagogi ai lumii, Socrate,
Platon sau Aristotel au depus bazele învăţăturilor universale, predându-le
discipolilor filosofia, logica, retorica, gramatica, matematica, ştiinţele
naturii etc. Şi noi, românii am avut dascăli importanţi care au luminat calea
intelectuală a poporului, au format caractere de viitor. Printre aceştia au
fost Gheorghe Lazăr, fondatorul învăţământului în limba română din Ţara
Românească şi întemeietorul învăţământului modern românesc, George Enescu,
pedagog şi muzician de renume mondial, sau Ion Creangă, autor de manuale şi
scriitor al „Amintirilor”.
Care este legătura noastră, a celor de azi, cu aceste
vremuri demult apuse şi cu aceste personalităţi demult stinse? Legătura este
moştenirea intelectuală şi culturală românească comună. Cei din Muntenia l-au
avut pe Gheorghe Lazăr, iar noi, românii din Ungaria şi Transilvania l-am avut,
printre alţii, pe bihoreanul Alexandru Roman, unul dintre primii profesori
români care a predat limba română şi care a luptat pentru drepturile şi
recunoaşterea acestei limbi în Ungaria şi Transilvania. De numele lui se leagă
strâns şi înfiinţarea catedrei de limba şi literatura română de la
Universitatea din Budapesta.
Din această moştenire comună încearcă să trăiască până
azi şcolile româneşti din Ungaria. Succesul este unul discutabil. De multe ori
am ajuns, în ultimii 10–20 de ani, în situaţia de a cânta prohodul
învăţământului românesc din această ţară, dar ne agăţăm cu încăpăţânare să
găsim semne încurajatoare care să reînvie speranţa într-o şcoală românească de
calitate pentru comunitatea noastră istorică din Ungaria. Cheia acestui succes
este în mod categoric în mâna pedagogilor: a educatoarelor, a învăţătorilor şi
profesorilor, care formează viitorii membri ai acestei comunităţi de la 3
anişori până la vârsta de 18 ani. O misiune foarte-foarte grea într-o lume
extrem de dificilă, dar totodată poate şi cea mai nobilă misiune dintre toate
câte există.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu