O viaţă dedicată cusăturilor şi războiului de ţesut - Interviu cu Pălăguţa Hodor, meşter popular din Maramureş

De la o vârstă destul de fragedă a copilăriei a învăţat să toarcă, să ţese, a coase, a croşeta, a tricota… Doamna Pălăguţa Hodor, o femeie ageră, vrednică, născută în frumoasa localitate Bârsana şi stabilită după căsătorie la Slătioara, judeţul Maramureş, deşi are o vârstă venerabilă de 70 de ani, lucrează şi acum neîncetat, are şi acum cinci războaie de ţesut, ţese pânză de cămăşi, şterguri, preşuri, trăistuţe, zadii de lână, etc. Toată viaţa a lucrat şi lucrează încă. „Cu războiul în spate mă duc de câţiva ani la tot felul de expoziţii şi îmi place mult…” Aşa a venit şi la Jula, unde a ţinut privitorilor lecţii de tors lâna şi de ţesut la război, de sărbătoarea Sânzienelor, când la Uniunea Culturală a Românilor din Jula s-a sărbătorit ziua iei.

Pe tanti Pălăguţa, femeie mică de statură, după port din Maramureş, cu opinci în picioare, cu pieptar şi zadii colorate în roşu şi negru, o văzusem prima dată la renumitul Hamburger Bar din centrul Julei, unde în ziua de Sânziene îşi luase prânzul alături de fiii şi nora sa. Mi-am dat seama imediat că ei nu pot fi altcineva decât invitaţii noştri. Am avut ocazia să mă bucur să văd îndeaproape frumuseţe de costume şi de lucruri ţesute, costume ţesute şi cusute de mâinile ei, dar şi să ascult poveştile şi cântecele sale, legate de cânepa la care a lucrat cu mama ei tot parcursul copilăriei şi de atunci încoace, până în ziua de azi…

– De când mă ştiu fac asta. Am ţesut pentru toată familia zeci de costume ţărăneşti. Acum e uşor pentru că avem fir de bumbac, de lână. În copilăria mea am început cu cânepa, am învăţat de la mama totul pe rând, aveam cânepa noastră care era cea mai lăudată în sat, apoi am învăţat a toarce. După ce ţeseam pânza o puneam la albit. Croiam cămeşi pentru toată familia şi „gace” la bărbaţi, eu, mama şi două surori. Tăte lucram, aveam război de ţesut în casă. Am fost la părinţi trei fete şi trei băieţi şi trebuia să ţesem mult, să avem toţi haine. Parcă şi acum simt acea bucurie pe care am avut-o atunci când tata ne-a putut cumpăra bumbac să ne fie hainele mai moi, dar şi atunci ţeseam cu un fir de bumbac şi cu unul de cânepă să facem economie, să ne ajungă la toţi. Am avut nişte părinţi tare buni, numai bine ne-o învăţat.

– Să înţeleg că dumneavoastră asta faceţi de o viaţă, aţi dedicat totul lucrului de mână?

– De când am fost mică asta fac, haine ţărăneşti. Aşa se face că de primăvara până toamna am lucru la câmp, avem şi animale. La ţesut stau mai mult iarna lângă război, nu pot să stau lângă astea în casă. Însă întotdeauna am în traistă de cusut, când mai stăm la amiază, sau la umbră, sau cu animalele la păscut, tot mereu am şi de cusut la mine şi mai fac, mă mai uit după animale… Iarna ne mai adunăm la şezători, mai demult am cusut şi la lampă că doar nu era curent, însă acuma e mai greu, acuma torc lâna când ne adunăm la şezătoare, dar e bine. Şi în trecut am avut şi gospodărie, animale, umblam cu tata la plug, arat. Aveam cai, vaci, oi, am avut a găzdălui. Duceam caii la păscut, cocoană fiind aşa săream în şaua calului de numai se mirau cunoscuţii. Apoi tata mă ducea cu el la plug, dar nici un minut nu pierdeam degeaba, eu luam coselele cu mine, stăteam pe grindelele plugului când sta caii şi mâncau şi coseam. Când mergeam la fân cu caii departe, făceam colţ (dantelă), ori am cusut, orice, numai nu am stat.

– Acum când materialele sunt variate pe piaţă, de ce mai ţeseţi pânză subţire de bumbac la război? Merită truda şi efortul depus?

– Oricât de mândră ar fi pânza de la magazin, niciodată nu-i aşa ca asta pe care eu o ţes. Din ea fac cămăşi de sărbători. Acum în zilele de lucru se mai poartă şi la noi de cumpărat. Ca şi cămeşile de pânză ţesută la război nu mai există. La noi şi acuma se îmbracă lumea în cămeşi în portul nostru de Maramureş cu sumne, cu opinci, cu ştrinfi împletiţi de mână, femeile poartă peste poală zadiile ţesute din lână în dungi late dispuse orizontal, care prin coloritul lor puternic de roşu, portocaliu, galben, verde, albastru şi net diferenţiate de fond. În funcţie de culoarea dungilor, se recunoaşte satul din care provine costumul. Costumul femeiesc este completat de cojocul de blană de miel, bogat colorat. La noi nu s-au lăsat de portul ţărănesc, şi tineretul şi copiii îl poartă cu mândrie.

– Locuiţi într-o zonă în care tradiţia nu s-a pierdut. Costumele pe care le faceţi sunt căutate şi de alţi români sau de străini, nu doar de maramureşeni?

– Sunt apreciate lucrurile noastre tradiţionale atât de români din alte zone ale ţării, dar şi de străini. Am avut comenzi şi din alte părţi ale ţării şi multe la Bucureşti…

– Fetele tinere din sat continuă această tradiţie?

– Fac şi fetele tinere, însă de obicei femeile mai învăţate cu aceste lucruri fac cămăşile de mire şi de mireasă.

– Purtaţi o cămaşă deosebită, cu nişte colţi migăloşi cusuţi din fir de aţă fin. De ce colecţia de costume făcute de dumneavoastă este atât de valoroasă?

– Nu există zonă din România în care portul popular să nu fie respectat cu sfinţenie. Cea mai importantă piesă din garderoba fiecărui om este cămeşa, iar croitoresele din Maramureş sunt printre cele mai experimentate. Cămeşile sunt valoroase pentru că au şi o valoare sentimentală înainte de toate, sunt lucrate cu trudă şi migală, vedeţi colţişorii, încreţurile, colţii din pânză cu floricele, sunt fără spor. Lucrez la o cămeşă uneori şi o iarnă întreagă.

– Pentru dumneavoastră există costum mai frumos decât cel pe care-l purtaţi astăzi?

– Pot să vă zic că oriunde m-am dus în lume au fost apreciate cămeşile mele. Astăzi e sărbătoarea iei, la noi se zice „cămeşă”. Eu predau la Colegiul Pedagogic din Cluj, şi am fost cu nişte copii la Olimpiada naţională la Cluj şi la Olimpiada pe ţară la Sibiu, unde toţi copiii şi instructorii lor erau în port popular, cum şi eu. Apoi, cum stăteam eu aşa şi priveam lângă scenă, nu pot să zic că nu sunt frumoase costumele din toate zonele ţării şi toate îmi plac, însă al nostru, de Maramureş, e parcă cel mai mândru…

A.B.