Antonia Jivan şi
Cristofer Paksi sunt doi tineri români din Ungaria, elevi ai Liceului
românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula. Cristofer este din Micherechi, iar
Antonia este arădeancă, însă de ani buni locuieşte cu familia la Bătania.
Fiecare este pasionat şi de altceva în afară de actoria pe care o practică de
când au devenit liceeni şi pe care au însuşit-o la „școala de teatru amatori” a
liceului. Aici au pe parcursul anului şcolar o dată pe săptămână repetiţii
organizate sub îndrumarea regizorului
Nora Tiu Chiriac, din Oradea şi prof. Vera Cser, liderul
trupei din Jula. De anul trecut, teatrul şi-a îmbogăţit repertoriul cu piesa „Comedia
nu există”, de Dumitru Solomon. Aceasta a fost prezentată recent şi la ultimul
eveniment organizat la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, unde cei doi
interlocutori ai noştri s-au remarcat prin originalitatea rolurilor jucate.
Antonia
Jivan: – Eu am trei rolului în această comedie. În prima
parte joc rolul unui detectiv, care se interesează de opiniile spectatorilor
ieşiţi de la o piesă de teatru. Sunt de fapt spionul care trebuie să intimideze
pentru a afla ce doreşte. În cea de-a doua parte a piesei joc rolul unei vecine
microbiste, care este înnebunită după telenovele. În a treia scenă a piesei
sunt o fetiţă naivă, nătângă şi bucuroasă de orice…
Cristofer
Paksi: – Mie mi-a revenit în piesă rolul regizorului
nebun, cu o grămadă de replici fără sens… de multe ori habar nu am nici eu ce
zic, însă important este să fac senzaţie cu aceste replici grele şi haioase.
– Voi v-aţi dorit să faceţi teatru sau aţi
fost aleşi pentru rolurile primite?
A.J.: – Fiind elevă de clasa a noua şi fiind nouă în liceu, eu aşa am auzit
de teatrul de amatori de la o prietenă şi chiar mi-am dorit foarte mult să joc.
Eu am un frate, care a făcut şcoala de actorie şi mergeam des cu părinţii la
Teatrul din Arad să-l vedem cum joacă. Mi-am dorit întotdeauna ca să joc şi eu
cândva. Fratele meu a terminat Universitatea de Actorie din Londra şi aşteaptă
acum să găsească un post în domeniu. Aşa că am fost mândră când am fost
solicitată să joc şi eu, chiar şi într-un teatru de amatori.
C.P.: – Eu sunt o fire mai glumeaţă. Doamna dirigintă Vera Cser m-a
remarcat şi aşa am primit ca atare şi rolul din această piesă. Şi chiar îmi
place…
– Este mai uşor să jucaţi în faţa colegilor
decât în faţa publicului larg? Contează energia publicului?
C.P.: – Fiecare spectacol este altfel. În faţa colegilor poţi să joci mai
lejer, sau poţi să introduci şi figuri sau glumiţe mai multe, pe care doar noi
le ştim între noi. În faţa unui public mai select, de exemplu, pe o scenă de
teatru mai mare sau ca de exemplu la spectacolul din luna ianuarie de la UCRU,
unde publicul a fost mai aproape de noi şi atent la fiecare mişcare a noastră,
sigur că trebuie să fim în formă şi să dăm tot ce avem în noi mai bun pentru a
face ca piesa noastră să placă.
– Introduceţi actoria şi în viaţa de zi cu
zi?
A.J.: – Acest lucru ţine de procesul de învăţare a rolului şi a textului, să
încerci să înţelegi mai bine rolul pe care îl joci sigur că este de multe ori
acolo în minte. Uneori şi fără să-ţi dai seama mai şi „joci”.
C.P.: – Se spune dă totul în jurul nostru este ca o mare scenă de teatru, în
care fiecare dintre noi jucăm câte un rol important. Probabil că zicala aceasta
este adevărată, dar pe lângă asta de când sunt la teatru de amatori recunosc că
am obişnuit să „joc”, dacă nu în clasă cu colegii, atunci în pauze cu colegii
de la teatru. Ne place să ne distrăm…
– Fiecare dintre voi are pe lângă teatru şi
o altă pasiune. Cristofer, tu eşti dansator, iar pe tine Antonia te-am putut
vedea de multe ori pe scenă ori cu dansurile, ori cântând. Care dintre aceste
preocupări este mai aproape de inima voastră?
A.J.: – Într-adevăr îmi
place să cânt, să dansez, îmi place să fiu pe scenă, în faţa publicului. Cred
că dacă m-aş opri din a cânta sau a juca mi-ar fi dor de scenă.
C.P.: – Joc dansuri populare din şcoala generală şi cred că mi se potriveşte
foarte bine asta. Nu zic că teatrul mă interesează mai puţin, însă în dans am
avut reuşite mai mari, dar asta nu înseamnă că nu pun tot sufletul şi în
teatru.
– Pentru anii care urmează vă gândiţi să
includeţi teatrul sau actoria în planurile voastre de viitor?
A.J.: – Aş vrea să pot
să continui pe viitor cu tot ce fac. Eu cred că am un suflet de artist.
C.P.: – M-aş bucura să
am posibilitatea să duc mai departe teatrul şi dansul popular. Nu ştiu ce voi
face după terminarea liceului, dar simt că dansul popular mă reprezintă şi este
parte din cultura noastră, a românilor din Ungaria.
Anca Becan
Comentarii
Trimiteți un comentariu