Editorial - Cel mai frumos protest din lume

Recunosc: nu am mari experienţe în demonstraţii sau proteste de stradă. M-am născut şi am trăit (până acum) în vremuri de pace, schimbarea sistemului din Ungaria, trecerea de la socialism la democraţie (sau ce ar fi acesta de acum) m-a găsit în băncile facultăţii, Revoluţia Română din 1989, cu toate că geografic a fost foarte aproape, am „trăit-o” doar prin televizor. Cea mai mare adunătură de oameni pe care am văzut-o a fost la un meci de fotbal pe stadionul Steaua din Bucureşti, unde am ajuns din întâmplare, nu pentru că aş fi vreun fan. Atunci m-am temut. Mi-a fost frică de mulţimea de oameni, de energia supraîncărcată pe care am simţit-o în jurul meu, abia aşteptam să scap din îmbulzeala din stadion şi apoi din autobuzul plin până la refuz de tot felul de oameni. Credeam că aşa poate să fie şi la un protest. Oameni nervoşi, vehemenţi, îmbulzeală mare, călcat în picioare etc. Şi cum m-am înşelat. Am trăit să văd duminica trecută cel mai frumos protest din lume…

De marţea trecută încoace, am stat cu sufletul la gură privind la televizor cum zeci şi apoi sute de mii de români au ieşit în stradă pentru cele mai nobile lucruri: cinstea, bunătatea, corectitudinea, o ţară fără corupţie şi un viitor sigur pentru copiii lor în ţara în care s-au născut, instituţii curate şi solide, respectarea valorilor morale ale unei societăţi sănătoase. După 27 de ani de la Revoluţia care a doborât sistemul ceauşist şi la 10 ani de la intrarea în Uniunea Europeană, România şi românii s-au înscris într-adevăr pe harta Europei. Din codaşi au ajuns în doar câteva zile în frunte. Şi-au şters pe veci eticheta de cerşetori sau mâncători de lebede. Cele mai însemnate ziare şi agenţii îi descoperă acum pe românii adevăraţi: oameni cinstiţi, sârguincioşi, deştepţi, credincioşi, nu mai tare decât alte popoare, dar nici mai puţin.

Am văzut la televizor la Bucureşti, Cluj, Iaşi etc. şi apoi duminică cu ochii mei proprii, la Timişoara şi la Arad, români frumoşi, fericiţi şi demni. Români de toate vârstele. Cu copii sau cu căţei, cu drapele sau cu pancarte. Un lucru era comun la toţi: faţa senină şi privirea optimistă. Fără urmă de încrâncenare. (Nu-mi pot imagina de unde au scos agenţiile de ştiri din Ungaria atâtea feţe urâte câte au prezentat ei de la protestele din România. Mă gândesc cât au căutat ca să fie pe placul lor…)

Niciodată nu am văzut atâtea drapele româneşti la un loc şi niciodată nu am auzit atât de des intonat imnul românesc ca acum. Fără cea mai mică urmă de naţionalism sau şovinism. Chiar e adevărat sloganul că românul s-a născut poet. Miile de pancarte cu mesaje uneori arzătoare alteori haioase dovedesc creativitatea unui popor stăpân pe sine, care niciodată nu se va mai lăsa furat şi nici condus de politicieni corupţi. A mai fost doborât un stereotip. Nu-i adevărat că românii sunt murdari şi lasă în urmă mormane de gunoi. În pieţele în care au protestat zeci şi sute de mii de oameni a rămas de fiecare dată o curăţenie lună. Multe lucruri ne-au mai impresionat: gesturile de generozitate cum se serveau unii pe alţii cu ceai cald pentru a suporta mai uşor gerul de februarie, solidaritatea unor grădiniţe, care şi-au deschis şi noaptea porţile pentru ca părinţii să aibă unde să-şi lase copiii mai mici până când ei protestează în stradă, atenţia demonstrată de baruri, magazine centrale, care au ţinut deschis şi noaptea pentru a primi protestatarii care vroiau să să-şi dezmorţească degetele îngheţate, şi exemplele sunt infinite…

De ce mi-am dorit neapărat să văd cu ochii mei protestul românilor, cel mai frumos protest din lume? Pentru că din 1990 încoace, singurul lucru care l-am cerut politicienilor din Bucureşti responsabili cu problemele românilor din afara ţării a fost următorul: vrem o ţară-mamă de care să fim mândri şi noi, cei care niciodată nu am trăit între graniţele ei actuale. Acum am văzut-o. Vă mulţumesc, dragi protestatari!

Eva Şimon