Editorial - Poveşti nespuse pentru copiii noştri

Toţi cei care am terminat şcoală românească ştim măcar o singură poezie de Mihai Eminescu. De când Ziua Culturii Române este ziua de naştere a lui Eminescu, 15 ianuarie, vorbim mai mult la fiecare început de an despre poetul nepereche al românilor şi ne amintim de cele învăţate în anii noştri de studii. Cunosc copii din şcolile noastre care când îi întrebi care este poetul lor preferat răspund automat: Eminescu. Dar dacă-i întrebi de ce, habar nu mai au ce să spună. Ştiu doar că Eminescu a scris poezii care trebuie să le înveţe pe de rost, pentru că este obligatoriu, altfel vor avea notă proastă la literatură. Că Eminescu scria poezii despre dragoste, despre codru verde şi despre floare albastră, şi că a fost un poet melancolic care tot timpul era îndrăgostit. Cam atâta ştiu copiii de la şcolile noastre româneşti din Ungaria. Dar că l-ar fi inspirat pe careva ca şi el să scrie poezie nu am auzit niciodată…

Cu toate că pe Eminescu, la fel ca pe Slavici sau pe Rebreanu, am putea foarte uşor să-i apropiem de şcolarii noştri. Cu siguranţă ar prinde mai mult la ei câteva poveşti reale despre aceştia, decât tocirea în mod obligatoriu a poeziilor sau lecturarea romanelor, care au un limbaj greoi şi învechit pentru tinerii de azi. La ce ne gândim? Cu cât ar fi mai autentic să se ţină o oră extraordinară în faţa plăcii din strada Váci colţ cu Nyári Pál din Budapesta, acolo unde stă scris că în acea clădire a funcţionat, între 1865–1880, redacţia revistei „Familia” a lui Iosif Vulcan, publicaţie în care i-au apărut primele poezii ale lui Eminescu. După care s-ar putea face o scurtă vizită la Institutul Cultural Român din Budapesta, aflat în strada Izsó nr. 5, unde se află cel mai vechi bust al lui Eminescu de pe teritoriul Ungariei. Bineînţeles, într-o altă zi, s-ar putea face o deplasare la Oradea, cu un scurt popas în curtea bisericii ortodoxe din Apateu, unde se află un alt bust de Eminescu, iar după aşezarea câtorva flori la baza soclului, vizita să continue la redacţia de azi a revistei „Familia”, unde redactorii cu siguranţă ar povesti cu mare bucurie despre tânărul Eminescu, care şi-a încredinţat primele poezii celui care urma să-i devină naş literar, Iosif Vulcan.
Iar pentru ca elevii români din Jula să cunoască poveşti reale cu Liviu Rebreanu nici măcar nu trebuie să plece din oraş, pentru că după un scurt popas la bustul acestuia din parcul Catedralei „Sf. Nicolae”, printr-o uşoară plimbare pot ajunge la fosta cazarmă, pe peretele căreia stă mărturie că „în această clădire a staţionat Garnizoana Giula, regimentul 2 de honvezi, la care se afla de la 1 septembrie 1905 până la 12 februarie 1908, ca sublocotenent de infanterie, marele scriitor român Liviu Rebreanu”.
Nici locurile natale ale scriitorului Ioan Slavici nu sunt departe de noi, Şiria este la doar 70 de km de Jula. Iar povestea prieteniei dintre Slavici şi Eminescu i-ar capta cu siguranţă pe copii. Mai ales când vor afla că cei trei mari scriitori şi jurnalişti români, Eminescu, Caragiale şi Slavici, au fost într-o vreme şi colegi de redacţie, la revista „Timpul”. Din amintirile scrise de Slavici, chiar aflăm multe lucruri despre prietenia şi colaborarea celor trei: „Caragiale simţea limba vie, care era vorbită zilnic, mai bine decât Eminescu. Eu ştiam doar limba pe care am învăţat-o alergând cu ştrengarii pe câmp şi pe dealuri. Deoarece niciuna dintre gramatici care existau atunci nu se potrivea cu principiile noastre, ne-am pus în gând să ne croim noi una, aşa numai pentru noi. Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiale a stabilit sintaxa, iar eu îmi dădeam silinţa să potrivesc vorbele cu firea limbii româneşti.”
Literatura română nu ar trebui să fie o ştiinţă complicată pentru copiii noştri, ci una apropiată lor, altfel niciodată nu vor simţi că ei aparţin aceleiaşi culturi cu Eminescu, Slavici sau Rebreanu.

Eva Şimon

Comentarii