În lumea
tot mai haotică şi imbecilizată ce ne înconjoară (proteste stradale, guverne
autoritare, politici agresive, când nu mai ştii ce şi pe cine să crezi pentru
că toţi mint sau, mă rog, spun adevărul aşa cum le convine lor), o insulă a
normalităţii a putut fi zilele trecute Parcul Millenáris din Budapesta, unde
s-a desfăşurat o nouă ediţie a Festivalului Internaţional al Cărţii. A fost
acest festival şi o sărbătoare a cărţii româneşti, unde s-au prezentat volume
apărute recent şi s-au croit planuri editoriale pentru viitor. Unul dintre
invitaţii de seamă ai festivalului este printre scriitorii mei preferaţi, şi nu
doar pentru că Dan Lungu m-a făcut să
mă amuz şi să înţeleg mai bine mentalitatea „babelor comuniste”, dar mai ales
pentru că prin „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” mi-a oferit o lectură în
urma căreia pot să iert multe din stângăciile României de azi.
Dan Lungu
este cunoscut şi apreciat şi de publicul maghiar. Prin traducerea „Sînt o babă
comunistă”, la Teatrul „Katona” din Budapesta se râde şi se plânge pe marginea
experienţelor noastre comune trăite înainte de 1990, amintiri „comuniste”
foarte asemănătoare atât la români cât şi la unguri. M-am bucurat să aflu că
este în curs de traducere în limba maghiară şi „Fetiţa care se juca de-a
Dumnezeu”, o carte prin care se simte foarte bine cum bate pulsul României de
azi. Scriitorul, de profesie sociolog şi politolog, ne prezintă o societate
românescă ce suferă de multe boli, dar care vrea să se vindece.
Mi-am
cumpărat cartea acum câţiva ani fără să ştiu despre ce scrie, dar mi-a plăcut
atât de mult titlul încât mi-am dorit s-o am în biblioteca mea de acasă. Eram
pregătită să citesc o carte ce analizează o problemă care macină lumea din
România. În recomandarea cărţii scrie că este „un roman surprinzător,
emoţionant şi plin de umor”. Nu împărtăşesc în totalitate aceste idei.
Citind-o, eu am suferit mai mult de durere empatică în suflet decât cât aş fi
râs. Am citit-o foarte încet pentru că m-a durut.
Neputând
să mă delimitez de mine însămi, am citit-o ca un român dintr-o comunitate
istorică din afara României ce se simte de multe ori uitat şi neglijat de ţara
cu care are aceeaşi limbă, cultură, tradiţie. Noi, cei din comunităţile
istorice româneşti ce încercuim România, am avut mari speranţe după căderea
comunismului în ţările noastre. Am sperat în refacerea legăturilor naturale
întrerupte de mai multe ori în cursul secolului al XX-lea, am sperat că ţara
noastră mamă, în sfârşit, va avea grijă şi de noi, ne va ajuta să stopeze
asimilarea noastră, nu ne va lăsa să ne pierdem limba, credinţa, identitatea
românească. Abia ne-am dezmeticit din somnul comunist şi am început să ne
refacem legăturile româno-române, România s-a izbit de o nouă catastrofă: emigrarea
masivă a românilor la lucru în Occident şi naşterea Diasporei româneşti. O
catastrofă mai mare decât un cutremur sau un tsunami. Pentru că durează prea
mult timp şi pentru că a intrat deja în toţi porii lumii româneşti. O problemă
ce a împins iar spre coada listei de sarcini chestiunea românilor din
vecinătate. Copiii orfani au rămas tot orfani. Ţara lor mamă are iarăşi alte
priorităţi. Ba mai mult, ţara s-a trezit în interiorul ei cu sute de mii de
copii şi bătrâni orfani. Unii dintre aceştia apar în cartea lui Dan Lungu.
Rădiţa, fetiţa
a cărei mamă a plecat la lucru în Italia, când se joacă „de-a Dumnezeu”, îşi
imaginează că toate lucrurile pe care le-a pierdut sunt încă reale. Acest joc o
ajută să supravieţuiască, să nu-şi piardă speranţa. Căci lumea va reveni în
curând la normal. Aşa să fie…
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu