Florica Stepan, de 76 de ani,
originară din România, dintr-un sat din judeţul Arad, locuieşte în Bătania de
zece ani. Viaţa i-a sortit să ajungă în Ungaria din împrejurări nu prea
fericite, însă aici şi-a găsit liniştea şi este apreciată pentru bunătatea,
omenia şi hărnicia de care a dat dovadă de când a venit. Acum ea este “stâlpul”
bisericii ortodoxe române din localitate, locuind în vecinătatea bisericii. Cum
găseşte puţin timp liber, fuge la biserică unde trebăluieşte, face curăţenie,
întreţine curtea şi când oboseşte… se roagă. Nu îi este uşor, după cum spune
tanti Flori, cum o ştie toată lumea din Bătania, însă niciodată nu se plânge de
nimic, e bucuroasă pentru că este energică, că Dumnezeu îi dă sănătate şi că
are un refugiu: biserica.
După
zece ani de trăit în Bătania, tanti Flori este omul de bază în orăşel. Românii
care vin să se stabilească în Bătania sau să caute case ieftine pentru
cumpărare, o caută pe ea. Stând lângă biserica românească şi cunoscând-o vecinii
şi majoritatea românilor care au case cumpărate în sat, toată lumea apelează la
ea dacă au treburi la biserică sau cu Părintele. Este pensionară, însă pentru a
trăi decent, pe lângă pensia pe care o ia din România, munceşte foarte mult la
cunoscuţii săi, întreţine curăţenia la biserică şi este prescurăriţa parohiei.
–
Am venit în Ungaria pe 19 august 2007 pentru a căuta o casă unde să locuiesc.
Băiatul meu cel mic m-a adus la Bătania, localitate căreia i-a mers vestea că
aici sunt multe case ieftine. Aici am ajuns la părintele Ilie Ciocan,
care a ştiut că exact lângă biserică este o casă de vânzare. Aşa am ajuns să
locuiesc la Bătania, după ce fiul meu cel mic a dat faliment şi am pierdut în
ţară tot la cămătari. Am găsit o soluţie de supravieţuire aici, unde casa nu a
costat mult, am vândut în ţară ce am mai avut şi am ajuns să iau viaţa aici de
la zero. Băiatul a mers în străinătate să câştige bani, iar eu, rămasă singură
aici, m-am înarmat cu tot curajul cel aveam. Şi acum sunt bine…
–
Poveştiţi-ne puţin despre Dumneavoastră! Cu ce v-aţi ocupat în România?
– Eu m-am
născut pe 20 septembrie 1941, la Sintea Mică, comuna Zărand. Am crescut la
ţară, la Sintea Mică, şi la 18 ani când m-am căsătorit am ajuns la Zărand, unde
soţul meu era morarul satului, iar socrul meu era căuaci (fierar). Viaţa de
atunci de la ţară era altceva decât acum. A fost frumos, dar greu şi atunci.
Soţul meu a murit la 56 de ani şi eu de la vârsta de 48 de ani sunt văduvă.
M-am mutat la Arad, unde am avut loc de muncă, la spitalul matern. Am lucrat ca
femeie de serviciu, de aici am şi ieşit la pensie. Am trei copii fantastici.
Doi băieţi şi o fată. Sunt căsătoriţi, au copii, fiecare la casele lor. Am şi
nepoţi minunaţi. Trăiesc prin ei şi pentru ei şi fericirea lor este şi a mea.
Că nu există bucurie fără supărare, toate sunt omeneşti. Băieţii îmi sunt
plecaţi în străinătate la lucru, băiatul cel mare în America, iar cel mic în
Anglia. Fetiţa mea locuieşte la Arad. La ambii băieţi am fost plecată anul
trecut, am stat cu nepoţii, însă am fost foarte bolnavă în Anglia, unde am stat
6 luni, şi abia am aşteptat să ajung la casa mea, care acum este la Bătania.
–
Cum au fost primii ani petrecuţi aici?
–
Nu a fost uşor, dar nici nu pot să zic că a fost foarte greu. Am avut lângă
mine biserica, de altceva nici nu am avut nevoie. Nu înţeleg nici acum limba
maghiară, însă nici asta nu a fost o problemă, pentru că aici sunt mulţi
români. Satul se umple de români, sunt familii care ne văd când ajung aici ca
pe nişte sfinţi trimişi de Dumnezeu, că are cine să-i îndrume şi să-i ajute cu
un sfat. Sunt mulţi români aici, însă nu-i ştim pe toţi pentru că au case şi în
România. Vin doar în weekend sau au locurile de muncă în România şi nu prea ne
întâlnim cu ei. Cu maghiarii însă suntem bine. Cei care mă cunosc acum deja mă
salută “jó napot”. Mă întreabă ce fac, iar eu le zic în ungureşte
ce am învaţat şi eu pe-aici: “Dolgozni a román templomban” şi mă respectă toţi.
–
Nu vă bate gândul să vă întoarceţi totuşi acasă vreodată?
–
Nu cred. Nici în România lucrurile nu merg chiar foarte bine. Cu o amărâtă de
pensie pe care o am şi cu banii de pe casă dacă o vând, aş putea eventual să-mi
cumpăr o garsonieră la Arad, iar eu nu vreau să stau la bloc. Îmi place să
muncesc. La vârsta mea mă simt cu douăzeci de ani mai tânără dacă pot lucra şi
încă nu mă las. Iubesc oamenii şi munca. Până acuma Dumnezeu mi-a dat sănătate
şi putere să pot lucra. Eu m-am obişnuit aici. E linişte. Oamenii sunt calmi,
sunt buni. Muncesc ca una de 50 de ani. Eu acum sunt bine. M-am liniştit, am
găsit aici la Bătania linişte şi pace, unde mai rar le găseşti. Am trecut prin
multe greutăţi care nu sunt de invidiat şi nici nu le doresc nici la duşmanii
mei, însă acum şi copiii mei sunt bine. Aici la Bătania există o armonie pe
care mulţi o găsesc. Este un loc deosebit.
–
Cum vedeţi Bătania peste câţiva ani?
–
Nu pot şti. Omul nu vine de la casa lui de bine ce îi este. Sunt aici tot felul
de oameni, care de bine sau de rău aici şi-au găsit liniştea şi armonia
sufletească, de care au avut nevoie. Mulţi lucrează în România, nu au aici
mutaţie, nu au acte. Tinerii nu pot avea aici serviciu pentru că nu ştiu limba,
nu au acte. Dumnezeu ştie cum va fi Bătania peste câţiva ani, poate plină de
români, poate nu… Foarte mulţi vin pe la mine şi îl caută pe părintele
Visarion, să meargă să le sfinţească casele. Dumnezeu ştie ce a rezervat pentru
noi…
Pentru Tanti Flori cei care îi sunt aproape şi o cunosc în Bătania
ştiu că i se potriveşte de minune proverbul românesc care spune că omul
sfinţeşte locul. Acest lucru îl poate spune locul unde existăm, iar sfinţirea
locului este şi unul dintre cele mai importante criterii pentru a fi fericit şi
fericirea ţine în mod exclusiv de noi înşine. Tanti Flori este un exemplu
grăitor al faptului că se poate.
A.B.
Comentarii
Trimiteți un comentariu