Soţii Vidican din Otlaca-Pustă au sărbătorit în luna octombrie a anului
2017, aniversarea a 53 de ani de
căsnicie. Aurica Vidican, născută Horga, şi Mihai Vidican au fost felicitaţi şi în public
de către fiul lor Mişi, la o serată
organizată de către Asociaţia Românilor din Otlaca-Pustă, la Újkígyós. Soţii
Vidican consideră că dragostea, răbdarea şi încrederea sunt ingredientele unei
vieţi de cuplu durabile. Aurica şi Mihai Vidican, care sunt alături de peste 50 de ani, ne spun mai
jos povestea lor de viaţă.
Mihai Vidican şi Auriga Horga din Otlaca-Pustă sunt doi soţi care au
trecut împreună peste bune şi rele, timp de mai bine de cinci decenii. Bace
Mihai a ajuns la Otlaca când a fost de doi ani, în 1942. S-a născut la
Chitighaz şi a ajuns în hotarul satului Otlaca când au venit părinţii săi la
sălaş să lucreze la un neamţ. De acolo a venit apoi să locuiască la Otlaca,
după ce s-a căsătorit tanti Aurica.
Poveste de dragoste născută
pe două roţi
– Cum era viaţa la Otlaca-Pustă când aţi venit aici?
Mihai Vidican: – Noi am fost la Chitighaz de-ai lui Milacu. Aşa ne-o
zis în sat. Tatăl meu au fost 12 fraţi, aşa că am şi acum la Chitighaz tare
multe neamuri, verişori, verişene, dar am şi pe care nu-i mai cunosc acum.
Suntem mai bătrâni şi mergem tot mai rar la neamuri, cam o dată într-un an.
Când am venit eu aici la Otlaca eram tare mulţi, în jur de 3000 de locuitori,
dar stăteam pe la sălaşe, eram mai împrăştiaţi, dar eram tineri şi nu conta
distanţa. Ne adunam seara fete, feciori, şi ne distram, dansam, cântam, am avut
hermonică (acordeon) şi ziceam câte-olecuţă, cât ştiam eu, aşa pe seama
noastră. Le cântam de joc şi ne petreceam, că eram tineri.
– Fiul dumneavoastră Mihai cântă la saxofon. De la dumneata s-a deprins
cu dragostea pentru muzică?
Mihai Vidican: – Da, sigur. Însă eu nu am cântat la ospeţe, doar aşa
între prieteni, la tinări, când ne adunam 10–15 fete şi feciori.
– La aceste întâlniri v-aţi cunoscut cu soţia?
Mihai Vidican: – Şi la joc ne-am întâlnit, dar ne-am cunoscut când
umblam în vremea aceea cu ziua la strâns de ardei, la un om din Medgyesegyháza,
care avea pământ în partea aceea către drumul Chitighazului. În anul acela când
ne-am întâlnit, eu m-am dezbrăcat atunci de la armată, şi Aurica o ieşit de la
şcoală şi acolo ne-am întâlnit. Am avut un motor Danuvia, îl am şi astăzi, şi
ne-am dus şi cu motorul (motocicleta) la Băncuta la chirvai sau pe la sălaşe la
chefuri.
– Cum vă amintiţi de tinereţe?
Aurica Vidican: – În anul 1964, în octombrie ne-am cununat. Aşa o fost
nunta că eu eram prea tânără şi ne-a lăsat de la casa satului să ne cununăm, a
trebuit să merg la doctor să-mi dea adeverinţă să mă pot cununa pentru că eram
doar de 16 ani. Vara ne-am cunoscut la lucru şi la amiază când mă duceam la
buna (bunica) să mănânc el mă ducea cu motorul şi mergeam înapoi la lucru. Mă
ducea câteodată cu motorul şi seara acasă la părinţi. Când ne-am cunoscut,
Mihai era mai mare decât mine, eu de nici 15 ani şi îmi zicea să mă cer de la
mama să merg cu el la chirvai, sau la Medgyesegyháza la mozi (cinema). Când era
câte un bal la noi în sat, îi ziceam mamei să vină cu mine. De multe ori mama
se împotrivea, zicea că nu-mi trebuie mie bal că-s mică, tata însă mă lăsa. Îi
zicea mamei să vină cu mine pentru că sunt cuminte şi merg la lucru. Mihai
insista să mă cer de la mama, că dacă nu mă vor lăsa atunci „mă fură”, cum era pe
atunci. Aşa că am mers de vreo două, trei ori cu mama la bal, dar seara Mihai
mă ducea cu motorul acasă, iar mama venea pe jos până la sălaş. Odată mama s-a
supărat foc şi mi-a zis că ea nu mai vine pe jos singură. Şi aşa l-au lăsat pe
Mihai să vină la noi, a vorbit cu tata şi cu mama ce intenţii are, apoi din
toamna aceea venea în fiecare duminică la mine şi după un an ne-am cununat.
Început de viaţă comună la
sălaş
Mihai Vidican: – Nouă ani este diferenţa între noi. Eu sunt din 1940 şi
ea din 1949. Sigur că eu eram terminat cu armata şi eram de însurat. Aşa că am
cerut-o de la părinţi, iar ei s-au învoit să mi-o dea de nevastă. Şi de atunci
suntem împreună şi la bine şi la greu. Cununia a fost la biserică. Aşa a
trebuit atunci că înainte de cununia de la biserică, în ziua de joi, ne-am dus
la „tănaci” (la sfat) la starea civilă, cu nănaşii şi cu încă doi oameni de
mărturie şi apoi sâmbăta am avut cununia la biserică, aici la noi, la Otlaca-Pustă.
Ne-a cununat părintele Teodor Roxin. Nunta a fost aşa că neamurile din partea
ei au fost acasă la mireasă la sălaş, şi neamurile mele la noi la sălaş. Noaptea
ne-am dus amândoi cu motorul la sălaşul lor să fie şi acolo mireasa, la jocul
miresii. Şi apoi am venit iar înapoi la noi…
– Aţi avut mare nuntă?
Aurica Vidican: – La noi a fost mai mare decât la Mihai.
Mihai Vidican: – Aşa a fost şi la noi ca şi la voi… Am chemat neamurile
mai de-aproape şi vecinii. La miezul nopţii, când se joacă mireasa, ne-am dus
cu motorul, că era aşa cale între sălaşuri de puteai merge.
– Aşadar v-aţi căsătorit şi
v-aţi mutat apoi la Otlaca-Pustă unde v-aţi întemeiat familia şi v-aţi crescut
copiii?
Aurica Vidican: – Nu ne-am mutat. Nu a fost aşa uşor atunci. Am stat la
sălaşul lor. Bătrânii au venit în sat şi noi am rămas acolo până în 1982 de am
lucrat.
Mihai Vidican: – În acel an, în 1982, în luna mai a murit tata şi în
toamna aceea ne-am mutat şi noi în casa asta în care stăm acum.
– A fost o mare schimbare să te muţi de la sălaş în sat?
Mihai Vidican: – Atâta schimbare a fost că am fost mai aproape de
toate: de magazin, de preso (bar), de „tanács” (primărie), de „csarnok”
(lăptărie). Am avut şi vacă şi duceam laptele la lăptărie şi primeam şi nişte
bani. Nouă ne-a plăcut viaţa la sălaş, că aşa am fost învăţaţi, nu ne-a fost
greu să lucrăm. Aici unde stăm, la marginea satului, era ca şi la sălaş, după
ce ne-am mutat, numai că mai demult erau de toate în sat. Acum nu mai este
nimic, nici şcoală, nici grădiniţă, nici magazin, nici birt, nimic nu-i în
satul nostru acum. Era mai demult aici în sat peste 2000 de locuitori, acuma nu
mai sunt nici 500. Toţi s-au mutat în satele vecine, unde e mai bine şi au de
lucru. Iar sălaşele acelea care au fost toate s-au spart…
La şcoală cu sania…
– Câţi copii aveţi?
Aurica Vidican: – Patru copii avem, un băiat şi trei fete. Avem de la
ei 6 nepoţi şi 2 strănepoţi.
– Dumneavoastră aţi crescut copiii la sălaş. Cum era să veniţi de-acolo
zilnic, din hotar?
Aurica Vidican: – Ne-am învăţat cu viaţa aceea. Şi copiii veneau pe jos
săracii în fiecare zi, orice vreme era. Când erau mai mici, de grădiniţă, i-am
dus cu bicicleta, iar iarna îi ducea Mihai cu sania. Îi aduna pe toţi copiii
din sălaşele învecinate şi prindeam caii la sanie şi-i duceam la şcoală. Copiii
se bucurau foarte mult. Când veneau acasă, mai veneau şi pe jos pe calea de
sanie, dacă nu aveam noi timp să mergem după ei. Era bine atunci, căci eram mai
tineri, eram învăţaţi cu lucrul şi cu mersul. Nu ne era groază de nimic. Era şi
greu, dar atunci nu simţeam greutatea, pentru că erau şi vremurile altfel. Iar
noi eram tineri şi plini de viaţă.
Două ingrediente necesare:
dragostea şi răbdarea
– Bace Mihai a cântat la acordeon. Frumos cânta?
Aurica Vidican: – Da, tare frumos. Dar cânta horele care erau atunci
mai demult. Şi româneşte a ştiut, şi ungureşte. Ne adunam la un sălaş şi câte
30 şi ne petreceam, el ne cânta şi noi jucam la lampa cu petrol. Nu era căldură,
pentru că era sălaşul părăsit, dar nu ne era nici frig căci jucam de mama
focului. Aşa le zicea la întâlnirile astea „ţuhare”.
– Cum aţi învăţat să cântaţi la acordeon?
Mihai Vidican: – După ce am ieşit de la şcoală mi-a luat tata o
hermonică cu bumbi (acordeon) şi atâta m-am zolit până am ştiut să cânt la ea.
Mai târziu mi-a luat o hermonică nouă pe care o mai păstrez şi azi… Numai că
acum mă dor tare degetele şi dacă nu exersezi mai des uiţi, nu aşa merge mâna cum
trebuie.
– Ce le-aţi cântat mai demult la prieteni, la petrecerile de la sălaşe?
Mihai Vidican: – Tangou, învârtită, ciardaş, aşa cum era atunci la
modă…
– Ce aţi transmite tinerilor de azi şi tinerilor căsătoriţi pentru a
avea o căsnicie atât de trainică ca a dumneavoastră?
Aurica Vidican: – Să aibă dragoste şi răbdare unul cu altul. Tinerii de
acum nu sunt cu răbdare, nu se luptă ca noi, pentru că au toate de-a gata. Nu
le mai place nici să lucreze cum lucram noi, că toţi vor să fie domni. Noi nu
ne-am certat pentru că nu am avut vreme, am avut tare mult de lucru. Cei de azi
nu se mai înţeleg pentru că au prea multă vreme să se sfădească.
Adam Bauer
Comentarii
Trimiteți un comentariu